Trei ani lipicioși
Sărbătoresc, cu recunoștință, 3 ani de când am scos în lume newsletterul "Lipici în comunitate."
Mulțumesc cititorilor care gravitează în jurul acestui newsletter! Nu mi-am imaginat că vor fi atâția oameni curioși să învețe despre comunități. Am pornit, așa cum fac cu majoritatea proiectelor de felul ăsta, din dorința de a contribui și de a mă juca. 73 de articole mai târziu, cred că am reușit să mișc paiul în ambele direcții.
Primul draft al acestui newsletter l-am scris de la ai mei de-acasă, cu o cafea alături și un buchet de flori făcut de mama în piața din Fălticeni. 20 de lei cheltuiți cu cap și gust. Pe al doilea l-am cioplit de acasă, de pe fotoliul meu confortabil, de unde văd o galerie în care am strâns tablouri ale unor artiști români, iar pe al treilea îl netezesc din Modena, unde am ajuns via o surpriză făcută de o prietenă ca să îmi sărbătoresc ziua de naștere într-un loc cu adevărat special. Hello, 36! ❤️
De-a lungul timpului, am scris din tot felul de locuri. De pe plajă, de la munte, din cafenele, din parcuri, de acasă, din avion, din hotel. De cele mai multe ori, mi-a fost clar subiectul (am un document work-in-progress cu idei de articole), dar m-am așezat în fața tastaturii și fără să știu ce urmează. De fiecare dată, am publicat.
La 3 ani de Lipici, vreau să povestesc un pic despre showing-up.
Să faci, nu doar să vorbești despre ce vrei să faci
Aud constant de planuri, viziuni, proiecte, scalare și, în general, discuții, dar nu observ la fel de multă hărnicie la firul ierbii. Să faci ca lucrurile să se întâmple. Să implementezi. Să dai mail-ul ăla, telefonul ăla. Să organizezi prima ediție, primul eveniment. Să aduci primul membru. Și să le faci cât de bine poți tu.
E frumos romantic să stai într-o zonă de ideație în care aștepți momentul perfect, dar nu se schimbă nimic dacă nu transformi marile discuții în acțiuni specifice. Doar te păcălești că faci. Simplul faptul că vorbești despre toate astea nu înseamnă că ai și mișcat paiul, ci doar ai trăncănit.
Văd asta în special la cei care construiesc comunități, dar e o realitate împărtășită de mai mulți creatori. Visează la marea lansare, marele proiect, marea tăiere de panglică, marea comunitate de sute de oameni, marele impact și desconsideră forța pașilor mici și a consistenței. Mai mult, aud constant două tipuri de argumente: primul este despre faptul că nimic nu pare să fie suficient de mare (egooooooooo!) și al doilea că nu e totul gata, perfect, împachetat cu fundiță roz (scuzeeeeeee!).
Mă așez săptămânal în scaun ca să scriu pentru acest newsletter (deși public bilunar). Nu toate articolele au avut o miză uriașă și nici nu mi-am propus să schimb industria de community building din temelii. Mai mult, n-am reușit să scap de typos 100%, așa că vă rog să fiți îngăduitori în continuare.
Cu toate astea, I showed-up again and again, iar asta a creat rutină, mi-a îmbunătățit exercițiul de a scrie și, în final, mi-a întărit mușchiul disciplinei și m-a adus aici. Puteam să mă opresc în nenumărate rânduri. Când simțeam că îmi bat capul de pomană, când mi se părea că lucrurile se mișcă prea încet, când nu aveam chef, când mi-am văzut sau auzit conținutul prin alte părți. Salutări celor care au preluat (mai mult fără credits decât cu) acest conținut și au construit handbooks, documente interne sau resurse educative. 😅
Am ales să revin în arenă și să fac cât de bine pot cu resursele pe care le am. Uneori, acest bine a fost spectacular, alteori a fost just fine. Sunt okay cu amândouă. Am câștigat enorm prin simplul fapt că am ales să mă prezint în toate imperfecțiunile mele decât să aștept momentul perfect.
Sunt ediții care pentru mine au o valoare care depășește orice număr de likes, comments & shares și care mi-au oferit infinit mai mult decât orele pe care le-am investit ca să le public. La fel de valabil e și reversul, în care unele articole mi s-au părut prea evidente (poate chiar banale), dar care au stârnit reacții cum nu mă așteptam.
Morala e să continui să scriu în aliniere cu valorile și interesele mele și să mă țin de un ritm care mi se potrivește astăzi. Mai ales în zilele în care pare că nu are sens, nimic nu se leagă sau e, pur și simplu, prea greu.
🤫 Pssst, am documentat ce am învățat după primul și al doilea an de Lipici.
Trei victorii de care sunt mândră
Aleg să dau cheers pentru câteva reușite care îmi dau combustibil să continui acest proiect editorial de educație în community building. Pentru unii pot părea niște siropoșenii, pentru mine sunt fix ce am nevoie ca să mă prezint și data viitoare.
Cititori lipicioși — mă bucură toate mail-urile pe care le-am primit, conversațiile video și sesiunile 1:1. E o onoare, un privilegiu și o împlinire care îmi dă vânt la pupă și îmi arată că oceanul comunităților s-a mai populat față de acum 10+ ani. Cu unii dintre cititori m-am văzut și offline (ola Cătălina, Erika, Ana, Valentina), ceea ce face ca bucuria să fie și mai mare.
Programul de community building — din ritualul de a scrie și discuțiile cu cititorii mi-a venit ideea de a lansa un program online pentru cei care vor să construiască comunități (sau o fac deja și s-au împotmolit) și au nevoie de ajutor ca să continue și să se bucure de călătoria asta extrem de provocatoare, dar și al naibii de frumoasă (în octombrie începe al doilea episod, abia aștept!)
Interviuri cu community builders — toate conversațiile lipicioase mi-au adus câștiguri în dublu-sens: am cunoscut oameni foarte mișto care schimbă în mai bine o bucățică din partea lor de lume și am avut ocazia să arăt cât de variat și savuros este universul comunităților. Mai avem multe de descoperit.
Deși acum vreun an și jumătate am pus la dispoziție și varianta de a plăti pentru același conținut pentru că am fost încurajată de un cititor (mulțumesc, te știi!), îmi doresc ca Lipici în comunitate să rămână o resursă gratuită pentru cei pasionați de community building.
Ce am scris în manifest, primul articol publicat pe Substack, rămâne valabil și astăzi:
Din tranșee, am aflat că multe dintre ancorele din afară nu țin la jocul de glezne de la noi. Fie pentru că lipsește un filtru temeinic care să cearnă făina la cultura și identitatea noastră, esențiale, de altfel, fie pentru că ardem etape în conversațiile pe care le purtăm în jurul comunităților și, implicit, pierdem din esență.
Îmi propun să fiu lipici. Nu lipitură.
Îmi doresc să scriu, cât de des voi simți că am ceva demn și util de scos în lume, despre disciplina de community building cu tot ce înseamnă asta — de la cum îmi netezesc rolul de community builder la cum evoluează industria cu pricina.
De cele mai multe ori, voi documenta propria devenire, cu tot ce implică asta. Voi scrie articole despre greșelile pe care le-am făcut și ce am învățat din ele, narațiuni care îți vor da curaj să începi propriul proiect în arena asta, realități care îți vor schimba perspectiva despre cum poți să devii un leader în comunitatea ta, gânduri despre lupte pe care ai putea să le ignori, cel puțin pentru o vreme, sau povești din care să îți amintești că nu ești singur. Și că e okay.
Dacă vrei să susții cu bani, o poți face aici, dar primești fix același lucru pentru că nu cred în cheap gamification. În felul acesta, îmi dai apă la moară să fac teren pentru niște interviuri care merită mai multă atenție și grijă. Și care ar fi grozav să se întâmple mai degrabă la firul ierbii decât în fața laptopului.
Viitor lipicios
Singurele promisiuni pe care le fac în contextul ăsta sunt față de mine însămi și încerc să le onorez cum mă pricep mai bine. Față de acest proiect îmi permit să las spațiu pentru răzgândire și să mă las surprinsă de ce descopăr pe parcurs.
Vreau să continui să scriu despre community building cu tot ce înseamnă asta. Să îmi aduc aportul la maturizarea breslei, să îi ajut pe angajatori să înțeleagă ce înseamnă un astfel de rol în organizația lor, să clarific cum arată o suită de responsabilități și skill-uri pentru cei care vor să facă munca asta, să ghidez community builders în parcursul lor, să scot programul online de două ori pe an (primăvara și toamna), să descopăr povești despre cei care construiesc comunități (ideal cât mai diferit) și să mă bucur de joacă din plin.
Dacă e să articulez o singură ambiție la care mă tot gândesc (și eu mai pic în capcana cu vorbitul și făcutul), aceea ar fi legată de o serie de interviuri pe care să le fac in-person și să le public aici. Și, cine știe, poate, la un moment dat, să le urc pe o scenă într-un show live în fața comunității, prin care să ne amintim că împreună e mai bine.
Dacă vrei să îmi scrii cu ocazia acestei celebrări, o poți face în comentarii sau direct la oanafilip@hey.com. Și dacă nu simți, nu-i cu supărare, știu deja că 80% din membri sunt lurkers, iar asta e perfect okay.
Mulțumesc fiecărui cititor care a ales să îmi facă loc în inbox și mă bucur că v-ați lipit de un proiect care mi-a îmbogățit viața în zeci de feluri. Sper că v-a adus și vouă câte ceva bun și va continua să vă alimenteze speranța și visarea pentru o lume pe care reînvățăm să o conjugăm la persoana I plural.
Cu lipici (și sclipici de data asta),
—Oana
P.S. Ilustrație de Ilinca Roman ✨
Felicitari pentru consencenta si pasiunea de a vorbi sincer si deschis despre ce inseamna sa strangi oameni la un loc >:D<
La mulți ani voioși, sănătoși și lipicioși să fie, dragă Oana! Știu că mă repet, dar îți mulțumesc pentru că scrii și vorbești despre comunități și mă bucur tare tare că vor fi serii noi în programul de community building.
Îmbrățișări 🫶