Grijă în loc de scalare

Avem nevoie de comunități care să facă lucrurile cu grija față de ceilalți.

Am plonjat în subiectul de față (colegii mei din Chișinău ar spune că m-am murat, o metaforă extrem de vizuală și potrivită) din mai multe unghiuri — exerciții de observație, conversații la cafele, dezbateri focoase, colaborări 1:1, sesiuni de lucru în programul de community building. Între timp, am avut întâlnirea de Meet & Greet cu a doua grupă, yaaay!

This is us, a doua grupă din Community Building Takeoff

Mă preocupă mai multe aspecte în jurul acestui mod de a opera, le voi explora într-o serie de episoade, dar astăzi vreau să pun lupa pe grijă ca mecanism de a ne aduce împreună. 

🚨Spoiler alert: s-ar putea să te alegi cu mai multe întrebări decât răspunsuri.

---

Singurătate în comunitate

Am două telescoape prin care mă uit la universul de community building. Prin unul privesc piața internațională, prin celălalt, observ cum operăm în România.

Uneori, realitatea se suprapune, devine aceeași. De exemplu, epidemia de singurătate pe care o experimentăm global ne afectează pe toți, chiar dacă nuanțat, și nu are de-a face cu statusul de pe profilul de Facebook.

Vivek Murthy a servit ca al 19-lea și al 21-lea chirurg general al Statelor Unite sub mai mulți președinți, printre care și Barack Obama. Scrisoarea pe care a publicat-o în ghidul Our Epidemic of Loneliness and Isolation în 2023 este la fel de valabilă și astăzi (din păcate).

“Given the profound consequences of loneliness and isolation, we have an opportunity, and an obligation, to make the same investments in addressing social connection that we have made in addressing tobacco use, obesity, and the addiction crisis. (…)

Each of us can start now, in our own lives, by strengthening our connections and relationships. Our individual relationships are an untapped resource—a source of healing hiding in plain sight. They can help us live healthier, more productive, and more fulfilled lives. Answer that phone call from a friend. Make time to share a meal. Listen without the distraction of your phone. Perform an act of service. Express yourself authentically. The keys to human connection are simple, but extraordinarily powerful.”

În țară, peisajul nu este departe de ce descrie Murthy, ba chiar îl resimt mai dureros pe alocuri. Asta se întâmplă și din cauza faptului că, așa cum spune Daniel David în cartea Psihologia poportului român, suntem o națiune tânără, care încă își caută și definește identitatea, pentru care imaginea în fața celorlalți contează mai mult decât armonia interioară și alinierea la propriile valori.

Avem mai multă muncă de făcut ca să ieșim din starea de însingurare și izolare ca să putem să fim împreună.

---

Comunități făcute cu grijă

Ideal, grija vine la pachet cu definiția unei comunități și este adânc țesută în fibra ei. Doar că, în peisajul capitalist în care ne aflăm, devine tot mai greu să o protejezi. Când toată lumea (stakeholderii, managementul și societatea) îți țipă în ureche că vor să vadă numere mai mari și mai repede, e prima care suferă. 

Grija își face loc când mergi încet și cu inima deschisă. N-ai cum să o pui în slujba altora în viteză. Scalarea are nevoie de alt ritm și alte resurse. 

Jess Hobss este community builder și descrie conceptul de grijă într-un mod foarte aliniat cu felul în care îl înțeleg și eu.

“Community care goes beyond the individual. It’s about fostering a culture of empathy, solidarity, and mutual support within our neighborhoods, workplaces, and social circles. It’s about recognizing that the well-being of one is intricately tied to the well-being of all. (...)

There has to be something in the process of building and making together that creates the possibility to see more remarkable things about oneself. When we build or create alone, it is a beautiful thing. When we build and create together, we create something beyond what an individual can do, and that process of seeing your contribution to the whole connects with something in our human psyche that opens us up to greater possibilities within ourselves.”

Astăzi, prețuiesc infinit mai mult experiențele care au în centrul lor colaborarea, empatia, diversitatea, ascultarea, co-crearea decât cele care preaslăvesc discursul opus, de tip Sillicon Valley, concentrat pe individualism, big $$$ și control. 

M-am gândit mult la cum ar arăta o comunitate care pune grija pe primul loc și am identificat câteva scenarii. 

• O comunitate în care găsim împreună soluții la problemele care ne macină.

• O comunitate în care membrii se cunosc îndeaproape și au încredere unii
  în ceilalți.

• O comunitate în care dăm și altora ce învățăm și descoperim ca bune practici (dacă asta îi ajută).

• O comunitate în care nu există un singur păstor/lider, ci mai mulți oameni
  care preiau rolul ăsta.

• O comunitate în care ne întâlnim nu ca să ascultăm pe cineva, ci ca să împărtășească fiecare.

• O comunitate în care depășim transferul de know-how și discuțiile inspiraționale și punem osul la treabă.

• O comunitate în care aducem voci diferite pentru a dezbate ceva ce ne afectează pe toți, chiar dacă nuanțat.

• O comunitate în care schimbul de resurse (de toate felurile) se întâmplă organic, fără un preț sau un sistem de membership.

• O comunitate în care încercăm să ne uităm la ceva în mai multe feluri: o experiență, un workshop, un show, niște povești, un mix din toate.
  

Prin îmbrățișarea unei mentalități definite de grijă câștigăm în dublu-sens: mărim viteza cu care ajungem la echilibru, oricum ar arăta el și oricât ar ține (vor mai fi lupte), și deschidem un dialog pe orizontală, mai inclusiv și mai holistic.🤞

Într-un eseu numit — The dangers of self-expression — Adam Curtis pune lupa și amintește cum ar arăta un dans armonios între a face parte din grupuri pentru a ne relua puterea, fără să ne pierdem din individualitate, în sens de unicitate.

În ultimii doi ani, am avut multe conversații cu oameni care lucrează în community building sau vor să construiască în direcția asta. Nu exagerez când zic că 4 din 5 aleg drumul ăsta pentru că se simt al naibii de singuri și nu au încredere în ceilalți. Preferă oricând să facă ceva de la zero, cu riscuri și costuri considerabil mai mari decât să se alăture unor grupuri cu interese și valori similare.

“What you don’t see is what people in the past were more able to see. When you are in groups, you can be very powerful. You can change things. You have confidence when things go wrong that you don’t when you’re on your own. That’s why the whole concept of power has dwindled. We’re encouraged just to talk about ourselves and our feelings towards others. We’re not encouraged to see ourselves as part of anything. (…)

The trick has to be that it allows you still to feel you are an independent individual. The hyperindividualism of our age is not going to be going back into the bottle. You’ve got to square the circle. You’ve got to let people still feel they’re independent individuals, yet they are giving themselves up to something that is awesome, greater, and more powerful that carries them into the future beyond their own existence. That’s what people are yearning for.”

---

Multe întrebări, puține răspunsuri

O variantă sumarizată la tot ce am scris până acum (și simplistă, desigur), ar presupune următoarea schemă: grijă → conexiune → comunități sănătoase. Doar că, în viața reală, lucrurile au mai multe nuanțe, iar asta mărește nivelul de complexitate. Cu toate acestea, it can be done.

Comunitatea are un rol foarte clar, respectiv acela de a face viața mai bună celor pe care îi servește. Iar misiunea asta nu poate fi îndeplinită la nivel de individ, chiar dacă timpurile pe care le trăim au un laitmotiv puternic: me, me, me.

Pe lângă dilemele personale și oamenii alături de care dezbat subiectul, autorii menționați până acum nu au făcut altceva decât să mărească lista de întrebări, ceea ce mă bucură. Înseamnă că suntem mai mulți care participăm la găsirea de răspunsuri.

Las aici o parte dintre ele:

• Cum putem să creștem încrederea unii în ceilalți în comunitate?

• Ce inițiative de ascultare și învățare există în RO și cum arată?

• Oare ar trebui și grija măsurată ca să nu o pierdem pe parcurs? Și dacă da, cum?

• Cum ar arăta relațiile dintr-o comunitate în care grija este în centru?

• Ce mecanism ne poate ajuta să captăm vocile neauzite dintr-o comunitate?

• Cum știm că atunci când colaborăm rezultatul este mai bun decât atunci când nu o facem?

• E nevoia de control la capătul opus a ceea ce înseamnă grijă?

• Cum stabilești rolurile într-o echipă fără să atașezi putere de ele?

• Ce face o comunitate să fie mică, de fapt?

• Poate o comunitate să aibă impact mai departe de membrii pe care îi servește?

• Cu cine ar trebui să construiască poduri o comunitate ca să fie ascultată?

• Care ar fi un model de funcționare care să nu însemne o presiune suplimentară pe membri (de la resurse de timp la bani)?

• Cum pot comunitățile care adresează nevoi complementare să lucreze împreună?

Da, știu, e mult. Vestea bună este că nu ne trebuie toate răspunsurile ca să putem face o schimbare, fie ea și granulară. Și nici nu este nevoie de aliniere 100% ca să putem să ne unim forțele. Direcționate cu grijă și empatie, contrastul, disconfortul devin necesare și pot indica noi piste de explorare.

---

Într-o formă sau alta, fac community building de 13 ani. Am fost în arena asta când era Sahara (adică nimic), când nu aveam cu cine să discut în afară de mentorul pe care îl aveam atunci și care mi-a devenit prietenă între timp, când trebuia să conving proprietarii de cafenele că merită să închidă ușile doar pentru cei care participau la evenimentele noastre, când primeam ochi dați peste cap la auzul discursului că este important să alocăm resurse în industriile creative, când am scos în lume o comunitate digitală, când am oferit un narativ mai autentic în jurul antreprenoriatului via o comunitate offline, când am scris articole educaționale prin care am încercat să aduc o perspectivă Est-Europeană în industrie și tot așa.

Din tot ce știu, observ, consum și simt, pariul meu este pe cei care pun grija în linia întâi de preocupări în comunitatea lor și chiar devin ușor obsedați de felul ăsta de a funcționa. Măcar pentru o vreme, până ne facem (mai) bine. 

Cu lipici,
—Oana

P.S. Am scris prima versiune a acestui newsletter la final de iunie, iar de atunci a ajuns la Cristi Lupșa și Alex Enășescu, care mi-au dat feedback valoros. Datorită lor, am mai iterat de câteva ori și am ajuns la ce tocmai ai citit.🫰

Ilustrație de Ilinca Roman ✨

---

🍯 Resurse lipicioase

• The Power of Storytelling revine după o pauză de 5 ani. O conferință care se simte ca un univers creat cu grijă și în care merită să pășești măcar o dată. Cum nu se știe ce urmează, aș zice să stai geană pe ediția de pe 22-23 Martie 2025. ❤️

• Oamenii Dreptății este în turneu și ajunge la Brașov (14 octombrie), Sibiu (22 octombrie) și București (12 noiembrie). E un show live făcut cu intenție și generozitate, te încurajez să mergi și să le spui și prietenilor.

• Why don’t we know our neighbors? este un eseu scris de New Public și răspunde, fie și parțial, la o întrebare de care m-am tot împiedicat în munca mea de community builder. Am rămas cu asta: belonging = role + fit.

• Comunitățile mici pot avea impact mare poate fi considerat o completare la saga de astăzi, tocmai pentru că prezint cu argumente specifice de ce acest format poate fi unul câștigător.