O confesiune despre boală, rușine și lipsa unui trib

Eseu de Gabriela Gorbaciuc, căreia îi mulțumesc enorm pentru încredere și deschidere

Mă bucur să reiau lipiciul după una dintre cele mai frumoase vacanțe din ultimii ani. Sunt conștientă că și destinația — Peru — a ajutat, dar a fost mai mult de atât. Punctul în viață în care sunt, intenția pe care am avut-o, oamenii savuroși care m-au însoțit și poveștile pe care le-am țesut între noi: la pas așezat pe Inca Trail, la mesele luate împreună, când am rămas fără cuvinte în fața unor bijuterii ale omenirii, la plimbare prin orașe care ne-au cucerit irevocabil, în avioane, bărci, trenuri și microbuze.

Photo credits: Iulia Constantin

Și apropo de povești, am primit primele eseuri despre care vorbeam în ediția anterioară (încă îmi poți scrie până pe 25 mai la oanafilip@hey.com) și mă simt privilegiată și recunoscătoare deopotrivă pentru că mi s-a făcut un pic de loc în viața unor oameni. Pe unii îi cunosc, pe alții abia acum, iar asta este mi-nu-nat.

Dau la apă seria de față, va apărea printre alte articole, cu un text scris de Gabriela Gorbaciuc, căreia îi mulțumesc infinit pentru deschidere și generozitate. Eseul ei este poate cu atât mai relevant în vremurile complicate pe care le trăim pentru că scoate la lumină o durere la care alegem, prea des, să nu ne uităm: lipsa unei comunități.

Cum navighezi când nu o ai? În ce fel îți modelează viață? Cum arată relațiile tale fără însoțire și conexiune?

Citește până la capăt ca să înțelegi cum se simte pentru Gabriela. 🤍

---

unde merg femeile care nu mai pot?

o confesiune despre boală, rușine și lipsa unui trib

Există un adevăr amar pe care nu-l spunem cu voce tare: femeile bolnave nu au comunități.

Sigur, există grupuri online, forumuri moarte, pagini de Instagram unde tipe străine își postează ecografiile pline de chisturi și caption-uri motivaționale. Dar unde sunt prietenele tale, mama ta, colegele tale de birou când te sufoci de rușine în cabina de probă, când te simți ca un monstru? Unde e comunitatea aia caldă, reală, fizică, care să te ia în brațe, să te audă, să te ajute să nu te simți o anomalie?

Nu există. Nu pentru noi.

Pentru că femeile nu au fost învățate să facă trib, au fost învățate să concureze. Să se compare. Să se ferească una de alta. Dacă una are un corp „defect”, îl ascunde. Dacă una are un uter „stricat”, îl ascunde. Dacă una are probleme de fertilitate, le ascunde. Să nu „strice vibe-ul”, să nu „fie prea mult”, să nu fie pilda dureroasă în jurul căreia celelalte ar trebui să-și reconfigureze empatia.

Și atunci, ce facem? Ne ascundem. Ne carantinăm durerea. Ne învârtim în cerc, cu fața la oglindă, întrebându-ne: unde e locul meu? Cine e de partea mea?

psihologia unei solitudini silențioase

Dacă te gândești bine, femeile ca mine (ca noi?) nu au învățat niciodată să ceară ajutor. Am învățat să fim amuzante, să fim utile, să compensăm. Am devenit prea deștepte, prea sarcastice, prea ocupate să demonstrăm că suntem mai mult decât corpul nostru.

Dar noaptea, în întuneric, corpul tot corp rămâne. Și boala tot boală rămâne.

Știi cum arată lipsa unei comunități?

Arată ca o listă lungă de endocrinologi care ridică din umeri. Arată ca 12 chisturi pe două ovare și un medic care îți zice: „Întoarce-te când vrei să rămâi gravidă.” Arată ca prietenele care nu înțeleg de ce nu poți „să te relaxezi un pic” și mama care îți spune că o să fie bine fără să știe cum.

Arată ca tine, închisă în baie, cu penseta în mână, scoțând fire de păr care nu ar trebui să fie acolo. Cu lacrimi în ochi. Cu furia aia mocnită care zice: DE CE EU?

Și răspunsul nu vine.

comunitatea care lipsește doare mai tare decât boala

Sunt convinsă că, dacă femeile ar fi învățate să formeze triburi adevărate, să-și împărtășească vulnerabilitățile, să lase rușinea la ușă, am fi mai sănătoase. Nu vindecate, dar măcar întregi.

Dar cum faci asta într-o cultură care te învață că valoarea ta stă în cât de „rezolvabilă” ești? În cât de „atractivă” ești? În cât de bine maschezi ce e greșit cu tine?

Eu nu vreau să maschez. Eu vreau să strig. Să ies în piața centrală și să urlu că mi-e frică, că mi-e rușine, că mi-e dor de un viitor pe care poate n-o să-l am. Vreau o comunitate care să nu mă vadă ca pe o povară, ci ca pe o poveste.

Dar nu există. Pentru că și alte femei, ca mine, stau închise în băile lor, ghemuindu-se de rușine. Și atunci cum să ne găsim una pe alta?

psihanaliza unei generații care moare pe interior

Generația noastră e obsedată de self-improvement, de healing, de „fii cea mai bună versiune a ta.” Dar ce facem cu femeile care nu pot? Care nu se pot „vindeca”, care nu se pot „optimize”, care nu pot să-și „manifest” un corp mai bun, un metabolism mai generos, un uter mai cooperant?

Ilustrație de draga mea prietenă @sadocioc

Le aruncăm în spate vina. Le spunem că n-au muncit destul, că n-au făcut destul yoga, că n-au găsit hormonul magic pe TikTok.

Eu scriu asta ca să-ți spun: e bullshit. Nu e vina ta. Nu e vina mea. Și dacă nimeni nu o spune cu voce tare, eu o voi spune.

Femeile ca noi au nevoie de o comunitate. Nu de sfaturi. Nu de glume. Nu de like-uri la poze cu „progress.” Ci de un trib real, care să poarte cu ele o parte din greutatea asta, ca să nu ne îngroape de vii. Pentru că, altfel, nu rămâne decât singurătatea. Și, sincer? Nu cred că supraviețuiești prea mult timp doar cu asta. Nu scriu asta ca să primesc „forță, fată!” în comentarii. Sriu asta pentru că dacă nu o zic eu,

cine dracu’ o s-o zică? câte femei stau cu furia asta în gât, cu nodul ăla de „de ce eu?”, cu frica aia că o să îmbătrânească fără să fi fost vreodată văzute, ținute, înțelese?

Comunitatea nu pică din cer. Nu vine din stories sau reels sau postări motivaționale. Comunitatea e construită din femei care au curajul să spună: „nu sunt bine.” Și alta care răspunde: „nici eu. hai să nu fim bine împreună.”

Așa că dacă citești asta și te regăsești - știu că nu-ți rezolv problemele hormonale, nu-ți plătesc laserul, nu-ți schimb analizele de sânge. dar poate, măcar pentru un moment, îți dau senzația aia mică, atât de rară: că nu ești singură.

și poate asta e începutul unui trib. unul care nu cere rezolvare, doar prezență.

---

Gabriela scrie excelent și vulnerabil în newsletter-ul ei de pe Substack și vă încurajez să vă faceți un cadou și să îi citiți poveștile. Eu m-am simțit mai bogată când am primit-o pe cea de față. Tocmai pentru că mi-a extins banda de empatie, dar și de responsabilitate via rolul de community builder. Acum mă uit și mai des în oglindă și mă întreb, încă o dată, ce fel de lume construim prin comunitatea noastră.

Cu lipici,
— Oana