Comunitățile au un momentum al lor

Respectă ritmul comunității pe care o reprezinți, dar onorează-l și pe al tău

Sunt recunoscătoare pentru eseurile pe care le-am primit în ultimele săptămâni în urma anunțului că strâng povești din comunități. Dacă le-ai ratat pe primele două — al Gabrielei și Cătălinei, te invit să le dai o șansă. 🫰

Datorită acestor povești, am ocazia să aflu mai intim cum se simte apartenența (sau lipsa ei), care sunt costurile implicării la firul ierbii pe termen lung sau ce ecou mai poate produce o comunitate care nu mai există.

Voi mai publica astfel de narațiuni în perioada următoare, însă, până atunci, vreau să povestesc despre ceva evident, dar ce ratăm constant, aparent — comunitățile au un momentum al lor. Declarativ, spunem că știm asta și vrem să obținem ceva ce se dorește profund, temeinic și sustenabil, dar acțiunile ne trădează intențiile.

Am ales verticala asta pentru că trăim o realitate care ne indică foarte limpede, aproape dureros de clar, că trebuie să ne întoarcem la un ritm mai domol și că asta ne va da, de fapt, viteză. E încă un oximoron și o ironie a vieții pe care ar fi bine să le îmbrățișăm dacă vrem să contribuim la ceea ce, într-o formă sau alta, ne lipsește și ne sărăcește viețile — conexiunea.

---

Mai mulți, mai însingurați, mai sceptici

Aș putea să arunc cu nenumărate link-uri care să susțină acest titlu, dar prefer să recomand o singură poveste. Este spusă de Monika Jiang, creatoarea The Oneliness Project, într-un discurs TEDx și este grăitoare pentru ce simțim mulți dintre noi. Și, totuși, zi de zi facem alegeri în comunitățile noastre care ne duc în direcția opusă.

• Vrem conexiune, dar nu știm să ascultăm activ.

• Vrem apartenență, dar suntem primii care ridică ziduri peste ziduri.

• Vrem membri mai implicați, dar ne ținem de control ca de ultima plută.

• Vrem să fim văzuți, dar ne agățăm de prejudecăți și convingeri limitative.

• Vrem ritualuri, dar nu acceptăm că necesită o anumită rigoare și disciplină.

• Vrem să avem impact, dar nu suntem dispuși să delegăm și să creștem noi lideri.

• Vrem o comunitate în jurul intereselor noastre, dar nu acceptăm că suntem diferiți.

Fugim de messy middle, acest concept despre care vorbește Scott Belsky în cartea cu același nume. Evităm să navigăm etapa asta cu răbdare, toleranță și blândețe. Nu vrem disconfort și nici fricțiuni. Vrem să ne iasă din prima și să ne iasă spectaculos.

În realitate, orice comunitate, ca orice suită de relații, presupune un mix care nu funcționează ca un roadmap perfect. Dimpotrivă, este un dans în care te mai calci pe vârful de la picior, mai greșești ritmul, mai alternezi muzica, mai iei o pauză că obosești, îi mai inviți și pe alții pe ring. Cu grijă.

Și deși simțim pe propria piele că suntem mai mulți, mai însingurați și mai sceptici, alegem, aproape orbește, aceleași acțiuni care îngroașă tușele astea și măresc craterul dintre noi. Sunt îngrijorător de puține exemple de comunități care funcționează cu adevărat pe un calapod many-to-many și care sunt axate pe o dinamică sănătoasă — LDD PRO este una dintre ele. Norma, din păcate, începe să fie dată de viteză, deci de mediul digital, unde totul poate să fie pară perfect, fără cusur, impecabil. Doar că nu e.

---

Mai încet e mai repede

Nu e doar un joc de cuvinte, este un fapt pe care am avut ocazia să îl observ în propriile proiecte comunitare, dar și în rândul celor pe care îi însoțesc din diferite roluri — mentor, consultant, un combo dintre astea două.

Fiecare comunitate are un momentum al ei și viteza pe care o impune artificial nu duce la apropiere, ci mărește distanța. Ca să devină ce îi este dat să fie și să aducă valoare în viața membrilor, trebuie onorat ritmul specific contextului tău.

Creativ înainte de cafea se întâmpla de trei ori pe an, iar asta părea puțin pentru oricine organizează evenimente. Doar că nu era un eveniment per se, era o experiență, o lume construită și imaginată în jurul unui om, a unei narațiuni, a unui mesaj pe care voiam să îl transmitem în comunitatea locală.

Și lua timp, energie, resurse de toate felurile: 150-200 de ore de research pentru interviu, alte zeci de ore de gândit universul cel mai potrivit care să susțină povestea antreprenorului invitat, nenumărate discuții și dezbateri despre promisiunea față de cei 40-60 de oameni care au ales să își petreacă alături de noi câteva ore într-o dimineață de duminică.

Frânturi de lumi imaginate la Creativ înainte de cafea

Totul era încet. Intenționat.

Iar asta se simțea în corp, în cum interacționam, în cum trăiam emoțiile individual și colectiv deopotrivă, în cum se așeza o experiență consumată laolaltă chiar și săptămâni sau luni mai târziu. Inclusiv în cum arăta mail-ul de onboarding, în timpul oferit pentru networking, feedback sau gândirea următoarei ediții.

Pentru fiecare comunitate, încet poate să însemne altceva, iar asta e perfect okay. Poate fi în ritmul în care construiești locul în jurul căruia va gravita comunitatea, cum este Refugiul Văzduh. Poate fi în timpul pe care îl dedici activităților pe care le faci cu membrii tăi. Poate fi în generozitatea cu care gândești o experiență la nivel de simțuri. Poate fi în maniera în care comunici și îi inviți pe ceilalți să contribuie la dinamica din comunitate. Poate fi în faptul că decizi să faci un teambuilding by the book ca să consolidezi relațiile și să fiți împreună și altfel.

Poate fi în orice are sens pentru tine și pentru cei pe care îi deservești.

Iar ca să afli ce înseamnă asta ai nevoie tot de răgaz, dar și de multă onestitate referitoare la intențiile pe care le ai cu privire la comunitate. Este ceva ce ți-a oferit valoare și a avut sens o vreme, dar acum nu mai e cazul? Este ceva care îți aduce un capital de imagine și asta cântărește mult pentru tine? Este ceva care astupă alte neajunsuri sau derapaje din propria devenire? Este ceva ce simți că vei face à la longue, indiferent de cum ți se schimbă viața? Este ceva care vine dintr-o zonă de preaplin și acționezi din buzunarul de la vestă?

Dacă nu știi încotro, ți-ai pierdut bornele, blamezi membrii, nu înțelegi lipsa de implicare și energie, te frustrezi din lucruri mici sau forțezi și controlezi, asta este pentru că, probabil, ai ratat să te oprești și să îți răspunzi la întrebările de mai sus cu oglinda curată în fața ochilor.

Dacă ai face asta, atunci te-ai întoarce, mereu și mereu, la tine și la promisiunea pe care ai făcut-o și ți-ar fi limpede. Ai avea răspunsurile, ai ști de ce, ai găsi rădăcinile. Și ai continua să îți vezi de poteca ta.

---

Are și viteza farmecul ei și poate să influențeze pozitiv o comunitate. Dar doar atunci când vine din liniște și așezare. O simți atât de natural încât nici nu are rost să o chestionezi. Doar e. Însă, dacă este o alegere influențată de ego, de comparația cu alții, de dorința de a arde etape ca-să-orice, se simte în tot și duce, mai devreme sau mai târziu, la diluarea comunității. Sau, cel puțin, la un efort mesianic fără sens.

Comunitățile, la fel ca oamenii, au un momentum al lor. Odată înțeles și respectat, își găsesc tracțiunea de la sine.

Cu ocazia asta, las aici câteva gânduri de la Andreea Filip, capul răutăților la Envisia și participantă în grupa #3 la Community Building Takeoff, un loc unde încet înseamnă, de fapt, în profunzime. Și pe bune. Îți mulțumesc! 🤗

Ce mi-a adus programul a fost așezare și validare. Nu a fost cu revelații sau “wow”-uri, ci cu “da, asta simțeam și eu, dar acum văd mai clar de ce contează”. M-a ajutat să pun structură peste intuiție și să numesc lucruri pe care le făceam deja, dar nu conștient.

Onboarding-ul, de exemplu — îl gândeam, dar nu aveam un cadru atât de clar pentru a evalua ce merge și ce nu. Tipurile de comunitate — m-au ajutat să definesc mai bine ce construim, de fapt. Studiile de caz — au normalizat dubiile și m-au făcut să înțeleg că “a nu avea toate răspunsurile” este parte din proces, nu un eșec. Și că se poate construi și cu bucurie, nu doar cu presiune. Mi-a plăcut că a fost fără bullshit, cu blândețe, pragmatism și cu cap.

I-aș zice că e un program cu picioarele pe pământ și cu inima deschisă. Nu te împovărează cu teorii, ci îți dă unelte clare și spațiu să te uiți cu mai multă înțelegere la ce construiești. Și că formează o comunitate mică, dar mișto, în care simți că nu ești singur în toata povestea asta.

Te ține bine ancorat în realitate, nu te încarcă cu teorii sau modele greu de aplicat, ci te ajută să înțelegi mai clar ce construiești deja și cum poți face pașii următori, în contextul tău. Ce mi-a placut cel mai mult a fost spațiul de învățare: cald, cu oameni deștepți și onești, care pun întrebări bune și îți dau curaj să le pui și tu pe ale tale.

Cu lipici,
— Oana

P.S. Ediție editată cu răbdare și pix roșu de Sim. Foto de la Creativ înainte de cafea — credite: Katerina Nedelcu, Oana Gociman, Iulian Corbu, Tudor Șanta.