Acasă în rugăciune
Un eseu despre acceptare, blândețe și însoțire într-o formă de comunitate de care mulți ne-am înstrăinat.
Mulțumesc celor care s-au lipit de curând de acest spațiu de joacă și explorare comunitară! Sper să gravitați cu voie bună și să vă luați fix ce aveți nevoie. 🫰
Sunt foarte aproape de 3000 de cititori și deși nu am obiective per se sau alte vanity metrics legate de acest exercițiu de scriere și generozitate deopotrivă, nu pot nega că mă bucură nespus. În special pentru că arată un apetit crescut pentru comunități, iar asta este, în esență, singura miză care cântărește cu adevărat pentru mine.
În rest, oricum simt că o parte din energia pe care o pun aici se întoarce sub formă de cadouri la care nu mă aștept. Cum este și eseul de astăzi, primul pe care l-am primit când am dat de veste că le aștept în inbox și unul dintre cele care schimbă un pic narativul sau, măcar, îl nuanțează într-un mod necesar.
Este scris cu grijă și intenție de Cătălina Nichita, participantă în prima grupă a programului Community Building Takeoff, care, între timp, a devenit prietenă apropiată și persoana care îmi dă curaj într-un fel care mă emoționează. Datorită ei, vara asta voi pune pe roate un gathering la București, iar pentru asta îi sunt recunoscătoare.
Povestea Cătălinei este despre pierdere la fel de mult pe cât este despre acceptare, blândețe și însoțire într-o formă de comunitate de care mulți ne-am înstrăinat, dar de la care încă mai avem de învățat.
Acasă în rugăciune
Există oameni care fac din orice loc un acasă. Care știu să primească, să cuprindă, să țină oamenii împreună fără să pară că se străduiesc. Părintele din Fieni, Cătălin Hârciu, este acel fel rar de om: lucid în gând, cald în gest și viu în relație cu oamenii. Nu se ascunde în spatele altarului, ci iese în față ca o gazdă bună: cu zâmbetul pe buze, cu ochii atenți și cu gestul pregătit să includă.
La slujbă, nu doar că rostește, ci implică. Dacă intri mai târziu, îți întinde cartea de Prohod și îți spune unde s-a ajuns. Nu cu superioritate, ci cu firescul cuiva care nu vrea să te lase pe dinafară. E felul lui de a spune: „E loc și pentru tine aici.”
M-a ținut de mână când a murit Lili, mama soțului meu, și în multe feluri, mama mea.
Țin minte cum a intrat în casă și s-a așezat lângă noi. Nu înalt, nu distant, ci simplu, cald, uman.
Când moare cineva drag, te simți străin în propria viață. Eram pierdută în durere și neputință, iar părintele Cătălin a fost acolo lângă mine. A făcut din tăcerea lui o rugăciune. A făcut din prezența lui un refugiu. Nu a umplut spațiul cu vorbe mari. A fost acolo. A știut să fie sprijinul pe care nu l-am cerut, dar de care aveam disperată nevoie. Prezența lui a fost ca o punte între durerea noastră și ceva mai mare, mai blând.
Când a murit tanti Foița, bunica soțului meu și la fel de mult, bunica mea, părintele Cătălin a plâns împreună cu noi. Cu o credință care nu predică, dar se trăiește.
Dar nu l-am simțit doar în tristețe. A fost cu noi și în lumină: la nunta noastră, la botezul băiețelului nostru, la toate momentele în care viața ne-a fost sărbătoare. Și tot acolo e, duminică de duminică, la sărbători, la pomeni, construind nu doar o comunitate, ci un sentiment de apartenență profund și liniștitor.
A binecuvântat bucuriile noastre așa cum a însoțit durerile. Nu am simțit niciodată că „face slujba”. Simt că ne însoțește. Cu o grijă reală pentru suflet, pentru comunitate, pentru ritmul firesc al vieții.
La spovedanie mi-a dat spațiu să plâng, să mă caut, să nu mă simt slabă pentru că simt. M-a învățat, fără să-mi dea lecții, că Dumnezeu nu e departe și nici sever. Ci că poate fi în blândețea cuiva care te ascultă cu toată ființa lui.
La parastase, la duminici, la colinde, el e acolo. Îi adună pe toți. Fără presiune. Oamenii vin fiindcă se simt văzuți, primiți.
Un loc în care durerea se mai îmblânzește, iar bucuria se simte întreagă.
Nu știu dacă el își dă seama ce face pentru oameni. Sau cât ne ține împreună, uneori, fără să știe, când fiecare dintre noi se simte pe cale să se desprindă. Dar e acolo. Și pentru mine, asta înseamnă să construiești o comunitate: să fii un punct de sprijin tăcut, care ține firele legăturii între oameni, chiar și atunci când par rupte.
Cătălina lucrează de zor la Văzduh, un proiect comunitar în Brebu — satul ei natal, unde 71 de copii vor avea acces la experiențe care să le modeleze caracterul, să le antreneze abilități esențiale și să le alimenteze visarea. Iar adulții să își recapete ritmul firesc și să se bucure de o conexiune cu natura care să îi hrănească și să le amintească de faptul că lucrurile temeinice iau timp. Și au nevoie de suflet.
Cu lipici,
—Oana
Mulțumesc, Oana, pentru primire. 🤗
E minunat spațiul pe care ni-l oferi și grija cu care îl prezinți. ♥️