Nu există comunitate fără leadership
Orice comunitate are nevoie de una sau mai multe persoane care să țină hățurile și să își asume decizii. Cu alte cuvinte, de leaderi.
Hey!
Îi salut cu o apă cu electroliți pe cei care s-au alăturat de curând acestui newsletter. Cei mai mulți ați aterizat aici via conversația cu lipici pe care am avut-o cu Daniel Popescu de la Patru Pereți. Woohoo!
Pentru voi, s-ar putea să fie prematur să completați acest chestionar, însă pe veterani îi rog mult să își facă o limonadă maaare și să răspundă la câteva întrebări.
Mă surprinde că suntem 500+ de cititori și că în fiecare săptămână se mai alătură curioși. Pariam că există interes pentru industria de community building, însă nu am știut să estimez dimensiunea acestui apetit. E mare. ❤️
🔖 Notiță
La invitația lui Alex Munteanu, designerul care semnează identitatea de brand a orașului Iași și despre care am scris pe îndelete, am acceptat să fiu moderator (muuult spus) la o întâlnire cu câțiva reprezentanți ai industriilor creative locale.
Scopul adunării a fost ca Alex să prezinte strategia de brand, cum a ajuns la poziționarea cu pricina, dar și să ne încurajeze să lucrăm împreună. Un exercițiu de colaborare pe care l-am făcut și noi doi ca să punem la cale o primă versiune a unui proiect comunitar despre care vă spun mai multe într-o ediție viitoare.
Ce am observat este că nu știm să ascultăm, nu auzim ce se spune și nici nu avem răbdare să tolerăm diferențele nuanțate dintre noi. Fiecare consideră că neajunsurile și frustrările pe care le-a acumulat în comunitate (dezamăgiri personale, dat-cu-capul-de-pereți în colaborarea cu administrația publică, interese divergente și mândrii exagerate) sunt cele mai importante, cele mai urgente, cele mai grave.
Imaginea e mai mare și puzzle-ul mai complicat.
Cu alte cuvinte, dacă ceva te frământă pe tine foarte tare nu înseamnă că e o durere comună pentru întreaga comunitate. Dacă ai avut experiențe îndoielnice cu alți jucători din industriile creative, nu înseamnă că toată lumea e la fel. Dacă ai rămas descurajat după o dezbatere publică, nu e o soluție să nu te mai implici.
În ciuda derapajelor discursive pe ici-colo, mă bucur că am trecut prin experiența acestei întâlniri. Am avut ocazia să observ din prima linie ce se întâmplă când nu există leaderi care să fie și percepuți ca atare, nu care doar se poziționează pur declarativ în rolul ăsta.
Consecința este că valsăm între idei rapide, implementări ochioase, move fast and break things aka gândire de tip startup și sisteme extrem de stufoase, proceduri alambicate și infrastructuri greu de ținut în frâu aka o atitudine de tip corporate. Nu suntem capabili să vedem că lipsește un pod între cele două lumi. Iar podul este format din leaderi, cu tot ce presupune asta.
Comunitate fără leadership? No, no, no.
Oricât de mult îmi plac conversațiile despre romantismul din jurul comunităților (cum că nu le poți construi per se, se întâmplă pur și simplu), realitatea mea, de om care plonjează în profunzime și sapă printre mai multe straturi ale acestei industrii, îmi arată cât de fragil este argumentul cu pricina.
Nu pledez nicidecum pentru regie în sensul că ai un masterplan bine definit, îl urmezi cu sfințenie, folosești cuvântul comunitate obsesiv în comunicare și sigur te alegi cu una puternică, de oricare ar fi ea (de interes, de produs, de clienți, etc.).
Nimic nu poate forța încrederea, nimeni nu poate băga pe gât apartenența, niciun program nu poate repezi formarea de ritualuri cu sens.
Dar, ce să vezi?, nici reversul medaliei nu este soluția câștigătoare pe termen lung. Lăsatul lucrurilor să se întâmple just because, adunările fără miză, discuțiile fără intenție, venitul împreună doar pentru că FOMO și tot așa nu duc la ceva consistent.
Cei care suntem la cârma comunităților avem datoria să umplem spațiul dintre aceste două capete ale elasticului care stau constant în tensiune, cât pe ce să pocnească. Iar asta înseamnă, în cuvinte puține, să creștem ca lideri: să formăm o cultură, să ne definim valorile și să le punem în centrul acțiunilor noastre, să ne asumăm decizii inconfortabile, dar necesare, să știm când ne îndepărtăm de promisiunea inițială, să ne asigurăm că urmăm zi-după-zi The North Star.
Altfel, e doar o întâmplare și o coincidență că lucrurile par închegate, par că funcționează, par că au impact. Și e o chestiune de timp până entuziasmul de pe vârful clopotului o ia la vale și odată cu el se instalează neîncrederea, scepticismul, je m'en fish-ul. Și o sprânceană ridicată ani la rând la orice efort ulterior. Not sexy.
Un leader nu este pentru totdeauna
Pe de o parte, avem provocarea că prea multe comunități se chinuie să funcționeze fără leaderi, crezând că merge și așa sau că we are in this together iar, pe de altă parte, ne confruntăm cu o încăpățânare uriașă de a obține consens.
Că obsesia asta a alinierii forțate vine dintr-o rămășiță a culturii colectiviste din care ne tragem, că e frica de a ne asuma decizii și responsabilități până la capăt, că e dorința nebună de a fi plăcuți de toată lumea, că e apetitul exagerat de a obține validare sau un cocktail Molotov cu toate la un loc, nu știu. Dar sigur nu duce lucrurile mai departe, nu invită la progres și nici la creștere și învățare.
Trăiesc asta pe propria piele la Creativ înainte de cafea.
Deși există o gașcă de oameni în spatele experienței pe care o scoatem în lume de vreo patru ori pe an, unii dintre ei fiind implicați încă dinainte să știu cum va arăta povestea asta, nu înseamnă că urmăresc să fim mereu pe aceeași lungime de undă.
M-ar speria dacă s-ar întâmpla așa pentru că ar fi o dovadă că nu mai beneficiez de skill-urile și cunoștințele lor la capacitate maximă. Colegii mei ar face ca să fie făcut, ar face ca mine, ar face ca să nu mă supere. Nu asta caut. Dimpotrivă. Caut un soi de disconfort care știu că mă împinge pe mine, ca leader și gazdă la CIC, dar și pe întreaga comunitate, la mai bine.
Am fost nevoită să iau decizii de care mă feream, pe care încercam să le împachetez ca fiind ale echipei când, de fapt, nu erau.
Eu trebuia să o scot la capăt, să cântăresc cât se aliniază deciziile la valorile noastre, să trec prin ca să trec peste. Și deși nu mi-a plăcut, m-am simțit singură și neînțeleasă (cu vreo două breakdowns strecurate printre), ei bine, am făcut-o. Uneori cu mai multe bătăi de cap, alteori cu mai puține, dar am îmbrățișat ideea de showing up, independent de ecoul deciziei mele.
Astăzi, sunt omul de la cârmă în sensul ăsta, dar poate că nu o să fiu mereu. Poate o să preia altcineva hățurile la un moment dat, o să își pună amprenta asupra experienței, o să încerce să o facă mai a lui sau a ei. Iar asta nu doar că e cât se poate de normal, e chiar îmbucurător. Atâta timp cât esența rămâne și valorile sunt puse la bătaie, orice variațiuni pe subiect își au locul. Și dacă e să se termine aventura asta, so be it. Cred sincer că e ceva extrem de frumos și de eliberator în finaluri.
Dacă începem să privim comunitățile pe care încercăm să le coagulăm prin lentila asta, poate am mai lăsa la o parte egoul care, de prea multe ori, guvernează discuțiile și la aduc la un dead end în care tot ce facem este să încercăm să ne convingem reciproc. Ne-am da seama că suntem parte dintr-un sistem mai mare și că acesta ar trebui să funcționeze și fără noi.
Un leader bun nu creează dependență, nu întărește cordonul ombilical, nu prezintă povestea ca fiind doar a unui singur narator.
Proiectul pentru industriile creative alături de care am început să lucrez cu Alex Munteanu nu are nicio șansă dacă e văzut fie ca un loc pentru toată lumea (pentru unii asta înseamnă să fii inclusive și să reprezinți comunitatea, pentru mine nu), fie doar ca pe o jucărie personală.
Dar până vom afla ce poate ieși din nebunia asta, sigur e nevoie de un leader care să țină motoarele turate și să ia milioane de decizii mici, dar fără de care lucrurile nu s-ar întâmpla.
Jim Antonopolous, al cărui newsletter vi-l recomand, sumarizează bine de tot gândurile mele despre decizii și leadership deopotrivă, ceea ce ne lipsește din plin în comunitatea creativă din Iași:
Making decisions isn't easy — and it shouldn't be; yet to be decisive is a skill worth honing.
We see too many leaders of organisations paralysed in the face of having to make a decision which is theirs and theirs alone to make — the slow realisation dawning on their face is the same every time.
A deer in headlights.
Their team looking on expectedly; with hope and aspiration, quietly sending signals, that it is indeed time for them to lead. And instead they divert attention, procrastinate and find every reason not to be whom their team needs them to be.
Yet they fail to realise that through their decisiveness they could set the direction and cadence towards building a culture of trust and camaraderie — even if they make the wrong decision.
They fail to realise that through their decisiveness they could create a culture with a bias for action, evolution and impact — a culture that moves the needle together. (...)
After all being decisive isn't about making the right decision, it is about having the courage to make the call in time, and accepting the fact that the call was yours to make.
And Oana, this is the burden you carry as a creative purpose-driven leader.
Dacă ești la cârma unei comunități, oricât de mare sau mică ar fi ea, încearcă să te obișnuiești cu ideea că you need to behave like a leader. Altfel, nu faci altceva decât să sugrumi orice inițiativă și să te alegi cu efectul opus: să divizezi și mai mult o societate care oricum e insulară.
👉 Pssst, te rog nu uita de chestionar.
Cu lipici
—Oana
P.S. Ilustrație de Ilinca Roman ✨
💌 Dacă ai colegi, prieteni, vecini sau oameni din familie care crezi că ar lua ceva util din ce scriu aici, te rog spune-le să se înscrie la newsletter. Nu fac spam sau zgomot inutil. Nada, niente, nimic. Mulțumesc!