Trăiesc ce acum o decadă doar visam
Și ce mă bucur că m-am prins de asta.
Scriu. Șterg. Rescriu. Șterg. Scriu iar.
Chestionez obsesiv dacă are vreun sens să scriu despre ceva atât de particular. Atât de despre mine. Mă gândesc dacă nu e prea mult, mai ales când lumea pare că se zdruncină din toate balamalele și abia mai reușim să scoatem capul de sub apă. Și oricât de mult îmi plac eseurile personale, știu foarte bine că pot să ajungă copleșitoare.
Mă consolez că pot oricând să decid că nu public rândurile astea. Hai să scriu și mai văd ce fac.
Ideea acestei ediții vine ca urmare a unei conștientizări. Nu e vreun moment spectaculos sau glorios, dar e al meu. Și, oricum, micro-aha-urile astea cred că ne modelează viețile mai tare decât credem. Mai mult, știu ceva foarte clar despre puterea poveștilor, ceva ce am trăit din plin și pe scena „Oamenii Dreptății” din Suceava, unde am vorbit despre persoana I plural.
Cu cât o nevoie este mai particulară, cu atât este mai universală, de fapt.
Eram acasă, în fotoliul meu preferat, după o zi plină, cum, de obicei nu am pentru că mi-am recadrat relația cu munca și cu relevanța identitatea mea. Încă mai rulam frânturi din conversațiile pe care le-am avut, încă mai făceam o estimare a ceea ce urmează în perioada următoare, încă eram în capul meu. Nu a durat mult și m-am oprit. Mă tolănisem deja în fotoliu ca o pisică leneșă, care se bucură de fiecare centimetru pe care îl acoperă când se întinde cât de tare poate. Mă relaxasem, îmi legănam picioarele peste brațul fotoliului, mă jucam cu degetele și băteam într-un ritm aleatoriu pe blatul de la masa de cafea.
A apărut fix fraza asta: „Oana, faci ce acum mulți ani doar visai că s-ar putea întâmpla. Și uite, se întâmplă.”
În doar câteva secunde mi s-au derulat în cap o mulțime de oameni, dialoguri, întâmplări, inițiative, proiecte, ședințe, mail-uri, telefoane, ZOOM call-uri. Toate gravitau în jurul unui singur narativ — comunitățile în toată complexitatea lor.
După aproape zece ani în care m-am simțit de multe ori singură în căutările mele de community builder, în care mi-au lipsit parteneri de dialog pe acest palier, în care nu aveam cu cine să amplific entuziasmul sau cu cine să împărtășesc ce miză are în partea mea de lume, acum se întâmplă. Și nu mai sunt (doar) eu cea care inițiază această conversație, ci vin către mine oameni și companii interesate să înțeleagă, să încerce, să învețe.
Ce acum mult timp doar visam, astăzi are loc. E real, e concret, e pe bune. Și chiar este mai armonios și mai cu sens decât speram sau îmi dădeam voie să îmi imaginez.
Îmi este facil să iau realitatea de astăzi de facto și să o privesc doar ca pe o evoluție firească a unei industrii în maturizare. Și da, desigur că este și asta. Dar, pentru mine, reprezintă mult mai mult. Este rezultatul unei perseverențe de care sunt foarte mândră, a unei consistențe care încă îmi dă combustibil să merg pe drumul acesta, a unei visări că lumea chiar poate fi un loc mai bun datorită comunităților construite din buzunarul de la vestă, nu din ego.
Acest exercițiu de introspecție mi-a amintit de toate edițiile Creativ înainte de cafea în care chiar am reușit să construim un univers doar al nostru, chiar și doar pentru câteva ore.
Am retrăit evenimentul prin care am marcat închiderea DOR în comunitatea cititorilor din Iași, alături de care am creat o atmosferă care încă este cu mine și câțiva ani mai târziu.
Am rememorat experiența pe care am scos-o în lume la aniversarea MC CLEAN, prin care am micșorat distanțele dintre oameni și am exersat empatia din plin.
Am răsfoit câteva dintre poveștile pe care le-am publicat în Upstairs Community, un loc în care am format o comunitate bazată pe valori solide și am scos în lume o carte cu poveștile din primul an.
Nu am avut vreun (master)plan ca să ajung aici, dar totul s-a legat ca într-un fir invizibil și fiecare moment a contat și m-a adus în acest punct de responsabilitate și recunoștință deopotrivă. Cum a zis David Perell în narațiunea lui din Upstairs Community — Things will fall into place in the end.
Ce mă bucură și mă emoționează infinit este zvâcul pe care îl am în continuare, apetitul care a devenit mai mare și mai nuanțat, curiozitatea de a experimenta și dorința de a învăța și de a da mai departe, indiferent în ce formă: prin programul Community Building Takeoff, mentorat, consultanță, workshop-uri, prezentări sau discuții la cafea.
Frumusețea acestui moment de conștientizare este dată tocmai de faptul că este un moment, iar asta înseamnă că este în continuă transformare, că deja capătă alte contururi. Nu este nici pe departe ideal sau lipsit de provocări, dar, în timp, am ajuns să consider asta un mare cadou de la viață și un privilegiu care îmi oferă ocazia să mă joc mai departe.
O clipă prin care am pus stop la lume, am stat cu starea asta care mi-a umplut inima de bucurie și sertarul de împlinire. O clipă care mi-a amintit de o întâmplare de când aveam 4-5 ani. Eram la Fălticeni, în fața blocului, băteam mingea cu alți copii și, deodată, s-a auzit un zgomot. M-am uitat la cer, nu era niciun nor, soarele era sus și am văzut un avion. Țin minte perfect cum am dat capul pe spate până m-a durut gâtul și am zis cu voce tare: “Wow, cine sunt oamenii ăia care merg cu avionul? Oare eu o să merg vreodată?”
O clipă prin care trăiesc ce acum o decadă doar visam. Ceea ce vă doresc și dvs.
Cu lipici,
— Oana
P.S. Desen de George Roșu ✨
🍯 Resurse lipicioase
Show-ul „Oamenii Dreptății” revine pe scena Teatrului „Matei Vișniec” din Suceava pe 8 aprilie, de la 19:00. Faceți cumva și mergeți, o să plecați acasă schimbați. Bilete aici.
Pe cât de tare mă bucur că tot mai mulți oameni construiesc comunități, pe atât de îngrijorată sunt de impactul muncii lor. Așa că te întreb: ce fel de comunitate vrei să scoți în lume?
De aproape 13 ani, atenția mea este în zona de comunități și știu că este moneda cea mai de preț. A ta unde e? “In English, we pay attention. In French, we make it. In German, we gift it. In Portuguese, Spanish, and Italian, we lend it, as though attention is something that can be used and then duly returned. In Finnish, attention is gathered or added, like a spice that seasons perception. It’s a broad linguistic trend that begs a couple of questions: Are we using this resource efficiently? Are we paying attention to what we should be?” via House of Beautiful Business
Minunat, Oana! Multumesc ca ai impartasit! ♥️
Cât mă bucur de ce am citit, Oana. Cât mă bucur că trăiești asta și că ai transmis-o atât de frumos. E o vorbă care îmi place mult, “Life is possible” — dacă reușim să credem asta chiar și în cele mai deznădăjduite momente și să ne lăsăm purtați de firul ăla, ajungem în final în locuri nebănuite.
Mulțumim 🤍