Mai știm să fim împreună?
Un eseu despre un împreună în (re)construcție.
Încep să scriu această ediție din Chișinău, după o plimbare cu o colegă de la Pixieset. Ne luăm ceva de băut (eu flat, ea matcha) și ne plimbăm prin centrul orașului înainte să mergem la birou și să ne apucăm de treabă — planificare, brainstorming, task-uri individuale, ședințe, un combo din toate astea.
La un moment dat, mă întreabă dacă mereu am fost so kind and wise (her words, not mine.) I-am mulțumit și i-am zis că nu. Lucrez la asta de câțiva ani, uneori însoțită, alteori pe cont propriu. Și, mai ales, am suficienți oameni în viața mea care simt că nu și-au făcut update la versiunea mea de astăzi.
Mi se pare fascinant și surprizător deopotrivă cum unii încă se mai raportează la mine ca la Oana de 25 de ani. O versiune de Oana care funcționa cu motoarele turate, care făcea multe, care sărea mereu în lipsă de resurse să îi ajute pe ceilalți, care prelua din responsabilități, care nu prea îi răspundea surorii ei la telefon pentru că…apelantul este într-o altă convorbire.
Pentru cei apropiați, care investesc într-o relație cu mine și eu cu ei, este limpede că nu mai sunt Oana aia. Versiunea de astăzi e mai domoală, mai smerită, cu intenții mai bine articulate 🤞 și, cu siguranță, mai confortabilă să fie mai mult decât să facă. Încă simt un pic de cringe că scriu așa ceva despre mine, dar iau rândurile astea ca pe un exercițiu util, chiar necesar.
Dacă mă uit prin lentila relațiilor de acum 10, chiar 5 ani, era mult zumzet în jurul meu — oameni, proiecte, experiențe. Cu mintea de acum, conștientizez că trăiam o anumită adrenalină nefirească, ceva făcut poate dintr-o fugă, o nevoie de validare sau un mix. Sau doar nebunia acelor ani, în care visarea era la cote înalte și nimic nu părea că mă poate opri (fast forward, m-am oprit cam dureros.) Nu zic că nu a existat și substanță, profunzime și interes autentic, ci doar că era un împreună construit pe a face. Și oricine face, mai ales dacă face obsesiv, simte că este într-un soi de împreună.
Astăzi, în schimb, fac mai puține și mai cu sens, iar asta a modelat dinamicile și conversațiile. Nu am cum să nu observ mania unora pentru o singură curiozitate — la ce proiecte mai lucrezi? Nu au capacitatea să depășească pragul acesta extrem de îngust, în care totul trebuie cântărit în ceva măsurabil și făcut pentru exterior. Și, cu siguranță, nu au instrumentarul necesar să navigheze un dialog mai larg, în care proiect poate însemna mai mult decât o organizare impecabilă în Notion, un eveniment promovat insistent pe social media și un talk pe o scenă plină de reflectoare.
Proiectul care mă preocupă cel mai mult este viața în toate imperfecțiunile ei minunate.
La final de zi, știu despre mine că sunt maker. Că am nevoie să dau o anumită tactilitate muncii mele și să scot jucării creative în lume. Și fac asta. Doar că, de-a lungul timpului, am învățat să am mai multă grijă la cum îmi petrec timpul și cu cine. Mai ales cu cine. Stau departe de cei care doar fac, care nu sunt dispuși să vorbească și despre altceva decât bugete, premii, calendare umplute până la refuz. Și, mai important, care fac ca să facă. Din frică, din FOMO, din nevoia cruntă de validare, din presiunea venită din afară.
Așa că, de ceva vreme, mă tot întreb: știu oare să fiu mai puțin împreună cu ceilalți? E un blocaj personal? Ceva ce rulează pe pilot automat și de care nu sunt conștientă? Poate. Sau poate nu. Simt că este o consecință a faptului că nu vreau să mai alimentez un noi gol, steril și subțire doar ca să apar în zecile de fotografii pe social media sau să mimez o falsă aparținere. Sau să am răspunsul la care se așteaptă cei care mă întreabă — la ce proiect mai lucrezi, Oana?
Am zeci de exemple de experiențe și comportamente care îmi arată că am o altă înțelegere asupra acestui împreună. Una mai apropiată de sistemul meu de valori și de cine sunt și ce mă preocupă în perioada asta a vieții mele.
Să fiu o soră și o fiică mai prezentă, o prietenă mai grijulie, o colegă mai răbdătoare.
Să continui cel mai intim și longeviv exercițiu de documentare la sertarul #astăzimi-aplăcut; în 2025 celebrez 15 ani de când fac asta zilnic.
Să adresez întrebări curioase și să ascult activ ori de câte ori decid să îmi petrec timpul cu cineva, indiferent despre ce este conversația.
Să ofer o experiență de învățare în programul de community building unde împreună înseamnă explorare și multă generozitate.
Să contribui la inițiative și proiecte care sunt construite pe o bază solidă și au în radarul lor binele comun.
Să ajut prin know-how-ul și abilitățile pe care le am pe cei care vor să construiască în partea lor de lume, în special în community building.
Mai și fac, după cum se vede, dar nu la standardele celorlalți, oricum ai defini asta: comunitatea locală sau societatea in extenso. Prefer să gravitez în jurul conversațiilor și al oamenilor care au depășit mirajul statutului și al statusului și au o înțelegere mai profundă asupra propriului univers. Al celor care aleg să se implice dintr-o zonă de grijă și curățenie sufletească (nu din ego), oricât de siropos ar suna asta.
“Because if your goal is to just kind of get more and more praise, then you're going to veer into hubristic pride. You're going to start thinking more about what others think instead of what you think, right? If your goal is, hey, this is a great moment for me, I want to share it with my partner. I want to share it with my family. I think that's great. You know, I think those are the people that you can share it with. They're not going to judge you for being arrogant. It's not the same as publicizing it to the world. And I think that's probably where the limit is.
As soon as you decide to post it on Facebook, or Twitter, or whatever social media, that's where you're crossing a line potentially, right? Because you can very easily veer into this world that Lance Armstrong veered into, where others' views become more important than your own.” via Hidden Brain
Așadar, îmi place să cred că știu ce înseamnă împreună și mi-e limpede și că altfel nu am putea supraviețui. Ce a devenit tot mai evident, în special anul acesta, este cât de multă treabă avem ca să deconstruim maniera în care ne-am obișnuit să ne strângem. Nu ne mai ajută, nu ne mai folosește.
Putem fi laolaltă și fără pretextul unui proiect, fără să facem live-uri sau reels, ci doar ca să ne vedem și auzim, să povestim, să schimbăm idei, să facem macanache, să ne luăm în brațe, să ne bucurăm că suntem aici și acum. Și dacă iese și un proiect, mi-nu-nat. Doar că pentru asta trebuie să învățăm un limbaj nou, definit de curiozitate, blândețe, răbdare, candoare, iar acesta vine cu alte întrebări la purtător.
Atunci nu doar că am fi, dar am și simți.
Cu lipici,
— Oana
Vă doresc sărbători în care să fiți împreună cu cei dragi într-un context cu însemnătate, zvâc și voie bună. Să vă bucurați din plin unii de ceilalți. 🎄
P.S. Desen de George Roșu, de care mi-e cam dor. 🤗
Oana, mulțumesc că ai pus în cuvinte ce simt și eu că înseamnă “a fi împreună” și că PROIECTUL e viața în toate imperfecțiunile ei minunate 🫶
Îmi amintesc că eram la doctorat, dar între timp venise Z în viața noastră și întârziam predările către dna mea profesoară coordonatoare. Într-un moment de maximă stânjeneală, în care încercam să-i explic că am vrut, dar n-am avut cum să trimit mai repede draftul, s-a uitat la mine cu ochi reci și-și căuta cuvintele. Apoi mi-a vorbit cu voce blândă: “Cel mai important proiect e viața, draga mea” și m-a îmbrățișat.
Mulțumesc că rândurile tale m-au făcut să-mi amintesc de dânsa și întâlnirea aceea 🫶