Doi ani de lipici

Cu sclipici (nu m-am putut abține, scuze!), descoperiri, învățări și dezvățări.

M-am gândit dacă există un fel de a marca cei doi ani și cum ar arăta asta. Am trecut printr-un carusel de întrebări — Are sens să povestesc despre cum am ajuns la 1.700+ de cititori? Nu am urmat o rețetă și nici nu aș ști să replic creșterea. Oare să descriu în detaliu procesul de introspecție și remodelare în pauza asta de o lună? Nu cred că are mare sens, mai ales că nu am urmat o metodologie per se.

M-am oprit din făcut piruete și am găsit o abordare pe calapodul meu. La doi ani de Lipici în comunitate, simt nevoia să fac o mică pledoarie în favoarea unor astfel de exerciții de a scoate idei în lume.

🔔 Spoiler alert: să îți dai voie să te exprimi și să împărtășești darurile pe care le ai, oricum ar arăta ele — storytelling, dans, pictură, olărit, sculptat, făcut cafea, you name it, este un privilegiu extrem de valoros.

---

Nu ești niciodată pregătit

Pentru nimic, cu atât mai puțin pentru a pune o versiune vulnerabilă de-a ta în lume. Creativii suprapun, prea des și prea în defavoarea lor, identitatea cu munca. Dacă m-aș uita la mine doar prin lentila acestui newsletter și a unor referințe externe (oricare ar fi ele), aș simți că nu e suficient.

Suficient de des.
Suficient de valoros.
Suficient de variat în perspective.
Suficient de wow la nivel de impact.
Suficient de mare ca număr de cititori.

Și tot așa.

Scoate astăzi în lume ce tot îți propui de luni de zile. E okay, grupul tău de prieteni e deja obosit de cât ai vorbit despre asta. Ai mestecat suficient subiectul cu pricina, ai învățat suficient, ai practicat suficient și tot așa. O idee la sertar nu valorează nimic (doar dacă e sertarul #astăzimi-aplăcut, ha ha!). O idee, fie ea și incompletă, imperfectă în primă fază, înseamnă ceva.

Mai mult timp, mai multe informații, mai multe experimente, mai mulți mentori, mai multe conversații o să te conducă într-o singură direcție: paralizie.

Am dat la apă Lipici în comunitate pe vremea când eram încă la Pixelgrade. Țin minte că era Ilinca Roman (designerul de la care am preluat cele mai multe ilustrații care au însoțit rândurile astea, mulțumeeeesc!) în birou și i-am aruncat ideea. Lângă mine era Andrei Ungurianu, camaradul de marketing și de discuții pe (aproape) orice temă. Amândoi mi-au adresat câteva întrebări din zona semi-funcțională: platformă, scop etc. Foarte bune, de altfel, dar eram deja fixată cu Substack pentru că era cel mai la îndemână, nu pentru că ar fi o soluție fără cusur. E suficient pentru astăzi.

Am scris manifestul în 20 de minute, am preluat niște ilustrații de la Creativ înainte de cafea, făcute tot de Ilinca, și am apăsat publish. Asta a fost. În doi ani, m-am răzgândit de mai multe ori, dar am apărat cu îndârjire promisiunea inițială.

Zi “nu” ca să poți să zici “da”

Am primit propuneri de promo de la branduri a căror reprezentanți nu au înțeles mare lucru din ce fac. Au aterizat și colaborări mișto, pe care le prețuiesc și care mi-au deschis orizontul. Indiferent că am fost invitată la podcastul Wantsome, am scris pentru Start-up, am ținut o prezentare online pentru Federația Română de Fotbal, am avut call-uri cu alți community builders din RO sau am câștigat bani din proiecte punctuale, toate sunt rezultatele celor doi ani de showing-up.

Am evitat, cu eleganță aș spune, să mă asociez cu oameni sau organizații a căror sistem de valori este foarte diferit de al meu. Da, puteam să fac easy $$$, dar m-am gândit mereu la cei care citesc și m-am pus în locul lor. Cum ar fi să primească o ediție despre ceva fie prea departe de universul comunităților (creative), fie împachetat într-o publicitate semi-agresivă? Cred că cel mai mult am învățat despre grija pentru cititori de la Cristi Lupșa.

Am investit sute de ore în conversații, blueprints, outlines, spune-le cum vrei, care nu au dus la nimic, deși totul părea promițător. Nu regret nicio secundă. Mi-am făcut partea, iar pentru mine asta e cel mai important. Să știu că m-am reprezentat. Da, sunt oameni out there care beneficiază de o strategie coerentă, pe care o pun sau nu în practică, nici nu mai contează, și care nu au contribuit cu nimic. Nici măcar cu $8/lună. E okay, asta spune ceva despre ei, nu despre mine.

Această călătorie pe văi și dealuri, vorba celor de la Subcarpați, m-a ajutat să înțeleg mai bine cu cine vreau să lucrez, cu cine nu, cum pot să șlefuiesc felul în care prezint impactul muncii mele sau cum să mă prind mai devreme că e no go.

Dacă e să aleg un singur beneficiu pe care l-am obținut din acești doi ani de scris despre comunități și community building, atunci aș zice că am apăsat pedala pe învățare. Am 11+ ani de experiență și încă mai am de deslușit, de cernut, de integrat. Dar nimic, absolut nimic, nu a fost mai de impact și mai satisfăcător ca momentul în care a trebuit să îi învăț pe alții cum să facă munca asta mai bine. 🫶

Clipele în care am primit cele mai naive întrebări, în care mi s-a cerut să explic diferențe elementare, în care m-am lovit de convingeri bine înrădăcinate, în care dorința de rezultate peste noapte era de nepotolit, m-au forțat (în sensul bun) să cresc. Să îmi netezesc limbajul, abordarea, să revin la niște întrebări pe care aproape le uitasem, să intuiesc când distanța de înțelegere și abordare este așa de mare încât cel mai înțelept lucru este să ne vedem fiecare de bucățica lui de puzzle.

Cu lipici mai departe

Trăim vremuri în care prea mulți oameni se țin de ce știu ca de o ultimă bucată de lemn care plutește și de care se agață ca să nu ajungă pe fundul oceanului. Fac din asta o obsesie și o verbalizează cu mândrie sub forma unui adevăr absolut. Așa cum îi spuneam cuiva — vehemența este o scurtătură. De obicei, o văd în dreptul celor cărora le este frică de nuanțe, de perspective contrastante, de realități diferite, dar care pot co-exista.

Cine mă cunoaște știe că stau departe de dihotomii și că prefer conversația și alimentarea unei gândiri de tip 360. Faptul că astăzi sărbătoresc doi ani de lipici în comunitate nu presupune, automat, că voi sărbători și patru, cinci sau zece. Nici că newsletterul va continua să arate ca până acum.

Îmi ofer privilegiul de a mă răzgândi, de a mă opri oricând, de a transforma arena asta într-un altfel de spațiu de joacă, de a închide poarta digitală, de a porni o comunitate offline care să mă îndemne să iau o pauză de la scris și-tot-așa.

Ce știu sigur este că nu las lucrurile în aer. Nu mă caracterizează, nu e felul meu de a naviga, așa că voi împărtăși ce aleg să fac mai departe. Momentan, decizia este că voi continua să scriu o dată la două săptămâni, mai mult sau mai puțin, însă voi explora formatul. Continui cu articolele educaționale, am pregătit câteva conversații cu lipici foarte valoroase, mestec mai multe studii de caz și câte și mai câte.

În final, îți mulțumesc că acorzi o parte din timpul și energia ta în această aventură, că îmi scrii, că le spui prietenilor și colegilor, că susții financiar, că ești parte din poveste.

Cu lipici,
—Oana

P.S. Ilustrație de Ilinca Roman ✨