Conversație cu lipici cu Emi Iavorenciuc
Despre comunitatea "Istoria pe răzătoare", locul culturii în social media și Nordul interior.
Era ora 8 pm și intrasem într-un Zoom call cu mare parte dintre vorbitorii de la „Oamenii Dreptății Suceava.” Atunci îl vedeam pentru prima oară pe Emi Iavorenciuc, a cărei poveste reda patosul pe care îl pune în ceea ce face. Versiunea de pe scena teatrului „Matei Vișniec” a fost mai savuroasă, iar vocea lui de neuitat. Am discutat mai multe la cină și atunci mi-a venit ideea să îi iau un interviu ca să aflu despre componenta comunitară a proiectului „Istoria pe răzătoare.”
Două sentimente contrastante m-au lovit după ce am lecturat răspunsurile lui Emi la conversația noastră lipicioasă. Pe de o parte, o profundă recunoștință pentru generozitatea cu care a răspuns la fiecare curiozitate de-a mea. Pe de altă parte, o ușoară îngrijorare legată de atenția digitală, prea des cioplită și încadrată în doar câteva secunde.
După niște introspecție și revenirea la promisiunea acestui newsletter, am găsit răspunsul: locul acesta nu este pentru cei care caută scurtături, rețetare, pași-de-urmat. Este pentru cei curioși să meargă în profunzime, confortabili cu apele adânci, dornici de substanță și explorare.
Așa că urmează o conversație pe care te invit să o absorbi în tihnă, poate pe bucăți, poate în mai multe rânduri, dar mereu cu o cafea alături și, ideal, fără alt zgomot de fundal. Așa vei simți că stai de vorbă cu Emi într-o atmosferă prietenoasă și ai ocazia să reașezi părți din tine. Uitate sau nedescoperite. Oricum ar fi, prin forma asta de contribuție, Emi îți face un cadou. Mulțumim! ❤️
Care e povestea “behind the scenes“ a proiectului „Istoria pe răzătoare”?
„Istoria pe răzătoare” s-a născut dintr-un dialog. După mai mulți ani de la lansarea proiectului pe rețelele de social media, am găsit un pasaj scris de Umberto Eco. Îl voi reproduce aici: „Internetul…ca o punte pentru a intra în dialog cu istoria lumii.” Fără să știu acest pasaj de la bun început, cred că asta am și reușit să fac de-a lungul anilor. Să intru în dialog cu istoriile și istorioarele lumii în care trăim și în care au trăit strămoșii noștri.
S-a născut când eram în ultimul meu an de facultate. Pe atunci, definitivam cuprinsul lucrării mele de licență despre Ordinul Templierilor. Într-un dialog cu profesorul coordonator, am auzit următoarele: „Emi, istoria e pe răzătoare!” În decursul acelei seri, un gând a început să îmbobocească în mintea mea și să prindă aripi.
La început, timid, am creat o pagină de Facebook unde, împreună cu aprecierea mea, adunam maxim 10-12 aprecieri. Îmi amintesc și acum, cu emoție, cât de fericit eram în acele momente în care urmăritorii „se așezau” cu o apreciere în jurul unei postări, în jurul unui foc care ardea în mine.
„Anul acesta, proiectul „Istoria pe răzătoare” împlinește 6 ani de când se află în peisajul social media-ului românesc.”
Înainte de a lua decizia de a deschide o pagină cu un astfel de nume, ca orice istoric, bineînțeles, am început să mă documentez. Ar putea exista vreo legătură între „istorie” și „răzătoare”? Istoria ne spune că răzătoarea a fost folosită în secolele trecute pentru a rade brânză. Ulterior, noi i-am oferit alte întrebuințări în bucătărie, utilizând-o pentru a pregăti legumele rase sau fulgii de ciocolată pentru deserturi. Oare istoria n-ar putea și ea să fie trecută printr-o răzătoare a moralității, a „dreptei măsuri”, a autenticității și a unei forme de echilibru?
Anii pe care i-am traversat, din 2018 începând, mi-au răspuns la această întrebare. În urma procesului de „a rade” istoria, rămâne esența cu care îți decorezi trecutul, prezentul și viitorul. Anul acesta, proiectul „Istoria pe răzătoare” împlinește 6 ani de când se află în peisajul social media-ului românesc.
Ah, uitasem să menționez. Primii mei ani de școală nu au fost marcați de o apropiere esențială de istorie. Deși mama mă ducea de mână prin anticariatele sucevene, „pofta” de cultură n-a venit atunci. Ba chiar în clasa a V-a, am rămas corigent la…istorie. Apoi am devenit olimpic la istorie și un cititor însetat de cunoaștere. În câteva cuvinte, cam acesta a fost parcursul meu de până în punctul terminus, și anume, fondarea acestei pagini.
În ce fel ți-a modelat perspectiva asupra istoriei, dar și a vieții în sine?
Mă aflu în momentul în care pot spune că proiectul „Istoria pe răzătoare” se identifică iremediabil cu viața mea. Acest proiect a devenit viața mea. Odată cu demararea lui, am realizat că istoria merită să fie pusă la loc de cinste și să fie văzută la adevărata ei valoare.
„A iubi trecutul istoric înseamnă a învăța din greșelile acestuia, dar cum majoritatea persistă în greșeală, puțini știu să iubească.”
La prima vedere, poate că pare clișeic ce spun, dar, odată cu trecerea timpului, mi-am dat seama că istoria poate fi văzută ca un „învățător al vieții” (M. T. Cicero) pentru a ne revela lecțiile trecutului, în speranța că le vom învăța pentru a nu comite aceleași greșeli în prezent sau în viitor. Având în vedere că fiecare epocă istorică este diferită una de cealaltă, greșeli se vor face mereu. Cel mai important este să ne oferim răgazul de a asculta acordurile istoriei care ne șoptesc în fiecare zi.
Prezentul este o întreagă istorie, o adevărată rețea de râuri temporale care-și au rădăcinile în trecut. Odată cu înțelegerea istoriei, vine, inevitabil, și însușirea unui mod de a trăi viața în acord cu istoria. De pildă, motto-ul paginii este următorul: „A iubi trecutul istoric înseamnă a învăța din greșelile acestuia, dar cum majoritatea persistă în greșeală, puțini știu să iubească.”
Odată cu parcurgerea eseurilor scrise de Umberto Eco și Zygmunt Bauman, am început să privesc istoria ca și cum înlăuntrul acesteia ar exista compoziție lichidă. În acest spirit, am urmat conceptul de „istorie lichidă”. Consider că istoria poate fi digerată cu ușurință doar atunci când știi cum s-o povestești. Și, la drept vorbind, avem nevoie de povești.
Tot Umberto Eco susținea că „avem nevoie de povești pentru a supraviețui”, iar poetul Mihai Eminescu era de părere că noi cu ele ne legănăm, cu ele creștem și tot cu ele murim. Prin urmare, întreaga noastră viață este o înlănțuire de povești. La rândul lor, viețile strămoșilor noștri sunt veritabile povești din care putem desprinde o sumedenie de lecții: cea a iertării, a compasiunii, a blândeții, a adevărului, a dreptății, a moralității ș.a.m.d.
Nu în cele din urmă, am fost ferm convins de faptul că istoria nu este făcută doar din ani sau compusă doar din date istorice. În spatele istoriei, se află multă emoție și profunzime, multe povești captivante, iar eu mi-am dorit să le ofer un sens și pe social media. Astăzi, proiectul își propune să găzduiască acele povești care te fac să iubești până la vertij istoria.
Care ar fi câteva momente-cheie care au contribuit la creșterea lui?
Oana, aici se cuvine să fac o recapitulare. Primul moment-cheie este, fără dar și poate, corigența la istorie din clasa a V-a. Cred că acesta a fost momentul culminant în privința găsirii menirii în viață. Sunt convins că situația corigenței a contribuit în mod decisiv la formarea mea.
„Scopul principal al acestei pagini este să apropie oamenii și să-i îndemne la neuitare.”
Pe lângă o definiție conjuncturală a expresiei „așa a fost să fie”, corigența mi-a oferit șansa să o întâlnesc pe profesoara care, peste trei ani de zile, urma să mă ajute să devin olimpic la istorie. Nu cred în coincidențe. Certitudinile sunt răspunsul. Vreau să invoc un pasaj care îi este atribuit fizicianului Albert Einstein, dar nu sunt, totuși, convins că îi aparține: „Coincidența este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim.”
Mi se pare revigorant sufletește să gândim lucrurile și printr-o astfel de interpretare. Al doilea moment-cheie a fost întâlnirea cu prima mea carte de istorie pe care o consider „de căpătâi”, „O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu. Mi-a plăcut atât de mult această carte, încât mi-am dorit să am în bibliotecă chiar și ultima ediție albastră a acestui volum. Ca să-ți dai seama cât de mult a contribuit la formarea gândirii mele această apariție editorială, anul acesta mi-am cumpărat ediția princeps broșată a acestei cărți. Voiam, pur și simplu, s-o am din nou.
Cred în întâlniri providențiale. Ilustrarea cea mai elocventă a unei astfel de întâlniri o reprezintă prezența, în viața mea, a unei alte profesoare de istorie din liceu care m-a făcut să pășesc pe o cu totul altă treaptă a iubirii față de istorie. Nu, nu ne întâlnim întâmplător. Întâlnirea mea cu Andrada a oferit paginii o dimensiune poetică a vieții. Odată cu ea, s-a născut „Minutul de poezie”, un proiect care s-a dezvoltat inițial sub cupola „Istoriei pe răzătoare”. Ulterior, am fost hotărâți să-i oferim poeziei o insulă imaginară. Așa s-a născut „Minutul de poezie”.
Cum a ajuns să fie un demers comunitar și în ce fel se pot implica membrii?
Scopul principal al acestei pagini este să apropie oamenii și să-i îndemne la neuitare. Anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu. Este primul nume cu care asociez conceptul de „neuitare”. Înainte de toate, să nu uităm că avem acest drept la neuitare.
Numai că „am început să uităm înainte de a ne aduce aminte”. Acesta este un fapt trist pe care vocea feminină a exilului românesc l-a constatat și pe care-l sesizez și eu astăzi, în anul 2024. De-a lungul anilor, „Istoria pe răzătoare” s-a construit pe fundamentul iubirii față de oameni. Chiar dacă nu ne întâlnim fizic, dar suntem doar la un click distanță, am realizat că o astfel de pagină poate să creeze o veritabilă rețea de conexiuni.
„La un moment dat, „Istoria pe răzătoare” va vedea lumina tiparului și se va putea cumpăra de la chioșcul de ziare din colț.”
Îmi place să spun că fiecare urmăritor al comunității „Istoria pe răzătoare” este un neuron. Regiunea de comunicare dintre doi neuroni este reprezentată de sinapse, aici, de râurile de lumină și de cultură pentru a ne aduce împreună.
Adevărul este că avem nevoie de oameni pentru a crește. Mai mult decât atât, rănile nu sunt singurele lucruri pe care ni le putem provoca în relațiile interumane. Nu, pentru că noi ajungem, în cele din urmă, să ne vindecăm în relații.
Membrii comunității „Istoria pe răzătoare” își pot exprima dorința de a trimite materialele către noi. După ce le verificăm, le oferim un feedback. Ele pot să cuprindă articole cu tematici diverse: de la „istorie la feminin” și „legături celebre” la „micile istorii” și „decorații și bancnote românești”. Experiența de-a lungul anilor ne-a înnobilat cu instrumentele necesare pentru a putea aborda toate aceste istorii culturale.
„Istoria pe răzătoare” își duce viața preponderent digital. Cum ar putea arăta bucăți din ea offline?
Bucățile offline din „Istoria pe răzătoare” pot îmbrăca forme diverse. În primul rând, facilitarea accesului la cultură prin dotarea bibliotecilor. De pildă, avem în vedere să lansăm diferite inițiative pentru a dota biblioteci din zone defavorizate. Ne-am dori ca aceste inițiative să fie organizate sub egida paginilor „Istoria pe răzătoare” și „Minutul de poezie.”
„Contrar opiniei larg răspândite că sinceritatea este un semn al naivității, eu chiar cred că valorile morale pe care le sădești adânc în inima ta îi pot face pe oameni să se apropie de tine și să creadă în misiunea ta.”
Ne-am gândit, de asemenea, să organizăm diferite simpozioane naționale și internaționale în care doritorii să-și prezinte perspectivele asupra istoriei naționale și universale sub forma unor scurte discursuri. Poate, la un moment dat, „Istoria pe răzătoare” va vedea lumina tiparului și se va putea cumpăra de la chioșcul de ziare din colț.
În același timp, am în plan organizarea unui curs de istorie alternativă, cu povești din spatele cortinei. De asemenea, mi-ar plăcea să explorez mai mult istoria contrafactuală și să răspundem veșnicei întrebări care i-a frământat pe istorici: „Ce ar fi fost dacă?”.
By design, nu poți construi comunități pe FB sau Insta. Care este optica ta în direcția asta?
Eu nu sunt de această părere. Consider că poți construi comunități digitale pe rețelele sociale. Ceea ce face întotdeauna diferența este scopul, motivația primordială. Care este motivația ta atunci când vrei să coagulezi o astfel de comunitate? Eu chiar cred că urmăritorii pot merge cu tine „până în pânzele albe ale lumii digitale”, dacă ești sincer și autentic.
„Ne-am căptușit generația cu false modele și riscăm să o falimentăm.”
Contrar opiniei larg răspândite că sinceritatea este un semn al naivității, eu chiar cred că valorile morale pe care le sădești adânc în inima ta îi pot face pe oameni să se apropie de tine și să creadă în misiunea ta. Astfel, focul din sufletul tău s-ar putea înteți considerabil. Contrar acestui curent care susține că nu poți construi comunități în lumea digitală, stau în picioare adevărați reprezentanți ai online-ului, exemple vii care ne arată că poți fi „pro comunitate” pe rețelele sociale.
Cum reușești să îți faci vocea auzită într-o lume digitală plină de plastic și poluare vizuală?
Cred că ceea ce dă ecou vocii mele este autenticitatea și motivația din spatele a ceea ce fac zilnic pe rețelele sociale. Această acțiune pe care o numim, în genere, „postat”, pentru mine este mult mai mult decât atât. „A posta” este un verb similar cu „a povesti”. Eu când „postez”, „povestesc”. Prin povești, scoatem la iveală mărturiile unei lumi scufundate în taine și înțelesuri profunde. Pur și simplu, este ceva ce nu se poate descrie în cuvinte, poți doar simți. Cu sufletul. În definitiv, cu tot ceea ce ești.
Încă mă gândesc la cuvintele pe care le spuneam la un moment dat într-un interviu: „Ne-am căptușit generația cu false modele și riscăm să o falimentăm.” O astfel de expunere excesivă la o lume digitală plină de plastic și de poluare vizuală, poate avea drept consecință eșecul. Din păcate, o generație poate eșua în mod lamentabil dacă se expune la astfel de deșeuri radioactive din social media.
„În momentul în care te vulnerabilizezi, pare că și orizontul cunoașterii tale se lărgește din ce în ce mai mult. Parcă doar atunci începi să povestești cu nesaț. De asemenea, consider că una dintre misiunile omului modern este să devină un bun povestitor.”
Prin urmare, ea se poate contamina cu tot acest plastic și cu toată această poluare fonică și vizuală. Să ne gândim ce se întâmplă cu planeta noastră pentru că este expusă la deșeuri plastice care se dezintegrează în ani de zile. La mijloc, chiar cred că este vorba de o rană care se face din ce în ce mai mare, se adâncește și îmbracă forma unei adevărate suferințe.
Ai simțit vreodată că ești out of fashion cu Istoria pe răzătoare?
Mă întrebi dacă m-am simțit vreodată „depășit” sau „depășit de situația secolului XXI”? Bună întrebare! Dacă mă gândesc bine, niciodată nu m-am simțit în acest fel. Însă, recunosc, există momente în care mă simt uneori copleșit, mai ales atunci când ,,răul” ia amploare și nu pot schimba cu nimic asta. Văd lumea noastră ca pe cea mai mare provocare, ca pe o adevărată tablă de șah.
Cu toate că alte lucruri înaintează pe lângă noi, e important să ne păstrăm esența neștirbită și autenticitatea. Indiferent de provocările la care este supus omul modern, pariul vieții este acesta: să faci bine! Rău poți face cu mare ușurință, dar binele se face cu migală, cu grijă și cu atenție.
Cum putem să facem loc de mai multă cultură în social media?
Cred că primul lucru pe care îl putem face este să ne vulnerabilizăm și să ne povestim mai mult. În momentul în care te vulnerabilizezi, pare că și orizontul cunoașterii tale se lărgește din ce în ce mai mult. Parcă doar atunci începi să povestești cu nesaț. De asemenea, consider că una dintre misiunile omului modern este să devină un bun povestitor.
,,Fără să-și cunoască trecutul, omul modern e doar o carcasă căreia îi lipsește busola cu cele patru puncte cardinale.”
În ciuda acestui fapt, a fi un bun povestitor înseamnă să-ți trăiești viața, altfel spus, să fii una cu viață și să începi să o trăiești în mod conștient. Altfel spus, să nu ajungi să fii absent în propria ta viață. Cred că acest aspect poate favoriza apariția mai multor surse de cultură pe social media.
Mi se pare că oamenii nu-și mai doresc să devină buni povestitori pentru că simt că nu au ceva special de împărtășit. Acest lucru mi se pare a fi o credință limitativă. Cred că în momentul în care vom depăși această barieră care ne ține departe de noi înșine, vom putea ajunge să ne bucurăm de mai multe doze de cultură pe social media.
Ce crezi (sau ce speri) să aduci în viața oamenilor prin „Istoria pe răzătoare”?
Dacă măcar o singură dată te-ai oprit din vârtejul cotidian să citești câteva rânduri de pe această pagină, cred cu tărie că încep să-mi ating scopul. Îmi doresc ca „Istoria pe răzătoare” să facă parte din viața oamenilor și să găsească aici soluțiile trecutului pentru dilemele moderne.
Îmi doresc ca „Istoria pe răzătoare” să devină un mod de a trăi viața frumos și o cale prin care oamenii să se bucure de bogățiile intrinseci ale istoriei noastre. Îmi doresc ca „Istoria pe răzătoare”, dar și „Minutul de poezie” să fie forme ale bucuriei și speranței, două trăiri pe care avem datoria să le apărăm ca în tranșeele poetului uruguayan Mario Benedetti.
Cine suntem fără să ne știm trecutul și cine putem deveni cunoscându-l?
Fără să-și cunoască trecutul, omul modern e doar o carcasă căreia îi lipsește busola cu cele patru puncte cardinale. Metaforic vorbind, fără trecut, omul modern nu va putea afla Nordul vieții sale și se va îndrepta, bezmetic și în neștire, către uitare și dispariție.
În altă ordine de idei, cunoscând trecutul, știm cine am fost și știm cine putem deveni. Știm cum putem deveni mai buni decât ieri. Devenim conștienți de noi și, astfel, începem să dăm de urma Nordului care se ascunde, după cum susține școala stoică, chiar în noi înșine.
Conversația cu Emi a fost ca o revedere cu cineva drag, de care mi-a fost dor și pe care l-am revăzut cu multă candoare, onestitate și blândețe. Emi pune mixul ăsta special în fiecare propoziție și, odată cu asta, se arată în toată complexitatea lui, ceea ce nu poate fi decât mi-nu-nat.
Cu lipici,
—Oana