Avem nevoie de comunități locale

Fă valuri la tine acasă

Oct 12, 2021

Hey! Au trecut două săptămâni de când am dat manifestul la apă, așa că revin cu prima ediție a newsletterului “Lipici în comunitate”. Bine te-am găsit!

Scriu și rescriu rândurile astea într-o sâmbătă liniștită, după ce m-am plimbat cu trotineta prin oraș și am băut două cafele (un cortado și un espresso) la Navar, un loc din Iași de care am prins drag. Sunt acasă, întinsă pe canapeaua din living, în surdină se aude Brazilian Soul, un playlist de pe Spotify, iar în fața ochilor mi se întinde un grid de lemn tip galerie, în care am agățate desene, ilustrații, ziare.

Nu de puține ori, am afirmat că acasă mă simt protejată și relaxată. Aici fac loc pentru versiunea mea domoală, intimă, fragilă. E spațiul în care mă liniștesc, mă încarc cu energie, decantez ce trăiesc peste zi, ca mai apoi să pot să ies din nou în lume și să port pălăria de community builder. Uneori, rolul ăsta îmi dă zvâc și curaj, alteori mă apasă pe umeri și mă copleșește. Rămâne, totuși, cel mai aproape de valorile și misiunea mea personală încât simt că voi face asta until the end.

🔖 Notiță

M-am gândit și răzgândit la cum să organizez conținutul din acest email. Multe newslettere au un soi de structură, de rubrici, de categorii, însă o astfel de rânduială pare departe de mine, cel puțin astăzi. Prefer să arunc o singură undiță în oceanul digital ca să protejez atenția, o resursă tot mai limitată, și să plonjez în ape mai adânci.

O comunitate trebuie să fie în folosul membrilor ei

Într-o lume hiperconectată, am ajuns să trăim prea mult în realități îndepărtate și prea puțin în peisajul local. Deși facem parte dintr-un sistem în care suntem legați de fire și forțe invizibile, ancorarea obsesivă în spațiul internațional, combinat cu ignoranța crasă în fața a ceea ce se întâmplă aici (în Iași, de exemplu), ne amorțește intelectual, financiar, moral, comunitar. Am văzut asta la mine, la colegii mei de la Pixelgrade, în rândul antreprenorilor pe care îi cunosc de mulți ani.

Pendulăm între două extreme și devenim inerți, sceptici și refractari la ambele capete. Între Wow, nu mai e niciun pat liber la ATI! la Băi, chiar nu pot construi ăștia niște trotuare de bun simț la noi în oraș? e un univers întreg. În ambele scenarii fie ne răzvrătim pe social media, la prânz și la bere, fie dăm din mână a lehamite, că doar oricum nu schimbăm nimic, nu-i așa?

În esență, singura certitudine este că obosim rapid și nu acționăm în niciun fel.

Pentru mine, rolul esențial al comunităților este să fie în folosul membrilor ei. Independent de profilul lor, comunitățile sunt relevante atâta timp cât sunt utile celor care le formează.

*Recitește paragraful de mai sus. Acum mai recitește-l o dată.

Ecoul nu se oprește acolo, dar ăsta e primul pas, promisiunea dintâi dacă vrei. Dacă sari etapa asta, nu construiești o comunitate. S-ar putea să faci marketing, PR, vânzări, influencing-bla-bla, ceea ce nu-i rău, dar mi se pare important să știi că ăsta e drumul pe care te afli. Să nu aștepți ca la finalul călătoriei să dai peste o pancartă pe care scrie comunitate, urmată de trei inimioare.

Ne-am pierdut îndemânarea de a lucra împreună, așa că am avut nevoie să reînvățăm alfabetul cooperării.

Astăzi, mai tare ca niciodată, avem nevoie de cât mai multe comunități locale. De toate felurile — creative, civice, antreprenoriale, culinare, artistice, you name it. Prin local, mă refer la un perimetru teritorial, care poate varia de la un plan super nișat (cartierul în care locuiești), la unul regional și chiar național. Dar atât. Nu și european, nu și internațional, nu și intergalactic. Ăsta e unul dintre pariurile mele pentru o viață cu mai mult sens.

Nu e o surpriză că pandemia ne-a redefinit libertatea de mișcare, inclusiv ideea de teritorialitate. Odată cu ele, comunitățile au fost analizate la microscop. Ne-am trezit captivi în propriile case (cartiere, orașe, regiuni geografice etc.), iar asta ne-a pus în față o realitate pe care o luam de-a gata. Ne-am reamintit, chiar dacă brutal, că nu suntem de capul nostru. Că acțiunile și inacțiunile noastre îi afectează pe ceilalți.

Experiența cu pricina, care continuă și astăzi, a scos la suprafață nevoia de a juca un joc de echipă. Am realizat că ne-am cam pierdut îndemânarea de a lucra împreună, așa că am priceput că este nevoie să reînvățăm alfabetul cooperării. Să înlocuim noi vs voi cu și-tu-și-tu-și-tu.

Comunitățile locale amplifică apartenența

Micro-comunitățile locale au fost oxigenul care m-a ținut pe linia de plutire. Vecinii, colegii, prietenii apropiați, familia, toți mi-au devenit sisteme-suport într-un fel diferit decât până atunci. În timp ce învățam cum să mânuiesc instrumentele colective, pe care bașca aveam pretenția că le cunoșteam cât de cât, realizam și că nu prea știu cum să răspund la întrebarea —Eu unde am trăit până acum?

Mai mult ca oricând, a început să mă preocupe imediatul, proximitatea. Deși o parte din creierul meu era agățat de ce se întâmpla pe tot mapamondul, am investit resurse în descoperirea peisajului local, în special în zona creativă. O tornadă de întrebări m-a însoțit săptămâni la rând.

Cum pot susține businessurile mici ca să mai existe și după pandemie? Cum se descurcă prietenii a căror activitate era dependentă de evenimente offline? În ce fel își reinventează arhitecții munca și cum faci asistență de șantier de la distanță? Încotro o iau cu Creativ înainte de cafea? Ce sens poate căpăta experiența asta fără să o ciopârțesc?

O parte din întrebările astea rulau și în capul altor oameni din jurul meu. Unii au ales să le spună cu voce tare și să se suflece la mâini ca să pună pe roate proiecte, inițiative, idei, grupuri de lucru și să muncească în tranșee pentru binele comunității lor. Fiecare a contribuit cu ce a putut, iar asta a consolidat relațiile dintre membri, le-a arătat că nu sunt singuri și a amplificat sentimentul de apartenență.

Dacă nu facem nimic, dacă ne comportăm ca spectatori inerți, dacă ridicăm din umeri și ne întoarcem în confortul caselor noastre, atunci jocul comunitar s-a cam terminat.

Pentru că, ce să vezi?, atunci când provocarea e universală, când nu afectează doar anumite piese din puzzle, atenția devine mai acută, iar dialogul mai acoperitor. Nu mai contează vârsta, sexul, preferințele de tot felul, background-ul, educația, venitul, job title-ul, ci capacitatea de a lucra împreună. Sau, cum a zis Papa când a venit la Iași — Andiamo insieme.

Din multe puncte de vedere, pandemia a arătat forța comunităților și le-a pus sub reflectoare, iar asta a deschis conversații interesante, pe marginea cărora sper să croșetăm cât mai mult. Îmi doresc să nu fie nevoie de o altă dramă a întregii umanități ca să începem să schimbăm narațiunea în ceea ce privește puterea comunităților locale de a avea un impact pe bune. Și nici să nu le mai privim ca pe un plasture care cicatrizează orice bubă.

Ecoul impactului este greu de egalat

Ca să revin la argumentul de la început, nu e nimic în neregulă să mestecăm dileme care ne depășesc țarcul. Cu toate astea, mi se pare îngust să nu purtăm și conversații despre ce putem face la noi acasă. Mi se pare o micime în gândire să văd cum unii cred că trăiesc în afara sistemului, crezând că banii din conturi îi privează de neajunsurile locale. Și mi se pare insuficient să aud conversații în care binele individual e pus la rang de cinste, de parcă acolo e satisfacția absolută.

Dacă aici nu facem nimic, dacă aici ne comportăm ca spectatori inerți, dacă aici ridicăm din umeri și ne întoarcem în confortul caselor noastre, ei bine, atunci jocul comunitar s-a cam terminat. În final, oricât de mult ne-am încrunta frunțile la ce se întâmplă în afară, realitatea de zi cu zi e aia care ne așteaptă după ce ieșim de pe ușă sau de pe poartă.

O fac pentru mine. Și făcând așa, știu că am impact și asupra altora.

Ca om care păstorește comunități creative în lumea reală din 2010, cea mai recentă jucărie fiind Creativ înainte de cafea, și una online pornită în 2020, Upstairs Community by Pixelgrade, nu am nicio reținere să afirm că prima mi-a câștigat inima. Și tot ea îmi dă zvâc să continui să fac community building la firul ierbii. Pentru că, pentru mine, nimic nu bate bucuria de a ști că am făcut valuri aici, la mine acasă.

Am venit în Iași în 2007 și am făcut voluntariat încă de la începuturi, iar asta m-a modelat fundamendal. Am ales să construiesc comunități pentru industriile creative de aici, am ales să împărtășesc ce știu despre industria asta via workshopuri locale pe care le-am ținut aici, am ales să ajut antreprenorii creativi să își facă eforturile auzite aici și de aici în lumea largă.

Nu fac asta dintr-un patriotism siropos și nici dintr-un provincialism naiv, ci pentru că așa contribui la binele comun, la relații mai sănătoase, la comunități mai armonioase și, în final, la o viață mai autentică. Până la urmă, sunt 11+ ani de când trăiesc bucuria asta pe propria piele. O fac pentru mine. Și făcând așa, știu că am impact și asupra altora.

E multă împlinire în faptul că sunt legată de glie și deși continui să investesc resurse ca să fiu la curent cu ce se întâmplă în liga internațională, astăzi mai puțin ca alte dăți, nimic nu mă bucură mai mult ca reușitele locale, în care construiesc tot mai multe poduri și tot mai puține insule.

Doar cine este în afara orbitei și nu se implică într-o comunitate locală nu știe ce pierde cu adevărat. Pentru că dacă ar fi, ar înțelege.

Cu lipici,
—Oana

P.S. Asta e prima ediție a newsletterului Lipici în comunitate. Mi-ar plăcea să știu dacă s-a lipit de tine or ba printr-un reply sau mail la oanafilip@hey.com. Dacă ți-a plăcut, dă-le de veste și altora. 🌞