A durat un pic
Comunitatea ca spațiu de creștere și cum oamenii sfințesc locul. Și, uneori, proiectele.
hei și o frântură cu sens
Așa se numea titlul mail-ului pe care mi l-a trimis Ana Banu ca răspuns la strigarea pe care am dat-o pe 13 aprilie 2025.
Am avut un schimb valoros de idei, am dat feedback, Ana a iterat, apoi a mai iterat o dată și cred că povestea la care a ajuns este una universală, de fapt. Mai ales printre creativi. Și dacă ai și un leandru pe aproape, atunci cu atât mai mult.
A durat un pic
Am ajuns târziu la ideea că o comunitate poate fi ceva pozitiv. Pentru mine, comunitatea a însemnat inițial un oraș mic în care nu puteai să miști un centimetru fără să te vadă cineva din familie și să te certe. Adică lipsă de intimitate și spațiu să devii cine ești, pentru cine are mâncărimea asta.
N-aș fi putut să verbalizez asta acum zece ani, la 28, dar acum e limpede că aveam nevoie de libertate să greșesc și să-mi creez limite proprii, lucru incompatibil, de multe ori, cu un oraș mic și cu proximitatea geografică de familie și de multe ori, chiar și cu comunitatea, versiunea windows 95.
Totuși, într-un final, am înțeles că apartenența la un grup de sprijin are multe fețe, în funcție de bagajul și aspirațiile fiecăruia.
Acum zece ani, de ziua mea, am primit un pui de leandru de la o prietenă, care a crescut repede și înalt. Așteptam să facă flori ca să știu ce culoare au pentru că văzusem că există mai multe posibilități, dar abia după vreo șase ani de stat la mine în fereastră a făcut prima floare (roz, fără miros), din senin și asta după ce-mi luasem gândul că o să mai facă. Anul următor, din nou flori, de data asta spre alb, lucru care nu știam că e posibil. Chiar în acest moment, pe balconul meu de la Obor, din București, se întâmplă o nouă rundă de flori.
Metafora asta despre mici surprize, plăceri, bucurii spontane îmi vine în minte când observ, din nou și din nou, că oamenii și proiectele au ritmul lor, oricât aș încerca eu să le impun ritmul meu. Tot ce pot să fac este să mă ocup de parcela mea de obiceiuri creative și profesionale, în ritm propriu și să sper că o să fiu pe fază când apare un răspuns din exterior.
În felul ăsta, când inițiez un proiect sau mă alătur altuia, există șansa ca lucrurile să se alinieze de la început, pe bune (în sensul că există, cred, și un fake „pe bune”). Iar dacă nu se aliniază din prima, măcar există o șansă reală să se armonizeze din mers (versus să fie doar o chestiune de timp până se dezintegrează). Când există alinierea asta, ajungem să trăim împreună tot felul de emoții, simple sau complexe, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, într-o experiență care are, la rândul ei, ritmul propriu.
În 2014, am început să lucrez alături de două prietene sub umbrela Black Horse Mansion (BHM), un studio audio-video pe care l-am fondat împreună pentru că ne plăcea să colaborăm creativ, între noi și cu alții. Eu mă întorsesem în România după doi ani jumate de locuit, studiat și lucrat în Burlington, SUA. Cam atunci cred că am început să mă deschid la ideea de comunitate, posibil din cauza dorului de „acasă”, pe care nu-l experimentasem în felul ăla, dar și pentru că ideea de comunitate începuse să se elasticizeze în mintea mea. Prima dată am simțit o senzație înrudită cu apartenența când lucram la „Șușanele”, o serie video docufiction despre București. Un proiect încropit, fără buget, dar profund și palpitant din punct de vedere pre organizare și post producție.
Pentru proiectul ăsta, ne-a scris pe Facebook un amic. Avea niște legende în cap despre București pe care voia să le spună pe video, dar nu știa cum. Așa ne-am adunat patru-cinci oameni implicați până-n gât și am reunit toate conexiunile pe care le aveam la dispoziție ca să punem producția primelor episoade în mișcare. Am împrumutat aparatură de la amici, costume și accesorii de la familii, recuzită de la cineva care știa pe cineva. Plus, am rugat oameni cunoscuți, dar și necunoscuți să apară în unele cadre regizate, cu sau fără replici. Inclusiv mama mea a citit o bucată de voice over într-un episod despre un autobuz fantomă.
„A-ha, deci așa se simte când îți place ce faci,” și motivația se autogenerează, din mers. Tare!
Pentru seria Meșteșug, care se întâmpla câțiva ani mai târziu, am petrecut cel puțin o zi cu persoana care practica meșteșugul de la baza unui episodul (16 în total). Asta a extins pas cu pas cercul de oameni cu care-mi plăcea să lucrez.
Pentru episodul despre scenografie, am petrecut multe ore cu Cristina care m-a plimbat prin texturi, foldere și amintiri, personale, profesionale și ai fi zis că la final de zi ne știm de-o viață. Similar, episodul despre meșterit la biciclete ne-a dus pe mine și colegele BHM la Brașov, la Tudor și în anul de după ne-a conectat în treacăt cu oameni care văzuseră episodul și ne spuneau „aaaa, voi ați făcut episodul cu Tudor”. În cel despre sunet, Mara m-a plimbat prin bucăți noi de București (și ce să vezi, Șușanele făcuse același lucru cu niște ani în urmă). Au mai fost Agata cu animația stop motion și păpușile în miniatură, Alexandra cu pâinea cu maia dospită noaptea, Andreea cu textile vopsite natural, Grigore cu serigrafia, Simona cu dansul contemporan și încă alți oameni primitori și talentați cu mâinile. Fosta mea colegă de apartament TRSC a ilustrat numele episodului.
BHM nu a devenit nici business-business (adică sustenabil financiar până la capăt), nici o comunitate în sensul clasic, dar pentru mine a fost și este în continuare spațiul în care învăț să am încredere în mine, din punct de vedere artistic. În momentul de față e un sidegig, cât și un fel de „navă-mamă” la care mă întorc frecvent ca să experimentez cu comunicarea audiovizuală și să mă lăfăi creativ când mă plictisesc de project management-ul pe care îl fac full time, în paralel. Și tot din lucratul sub umbrela bhm atâția ani am rămas cu credința că oamenii sfințesc locul și implicit și proiectul. În sensul că dacă există ceva viu și conectat la realitatea momentului și ritmurilor celor implicați, lucrurile se leagă și se mișcă.
Uneori, puterea comunității este nevăzută. Nu se arată nici în evenimente, nici în poze pe social media, nici în grupuri de WhatsApp. Este o forță invizibilă care îți dă curaj într-un fel care este greu de pus într-un contur, dar care se simte în tot ce faci. Și, mai ales, în cum alegi să faci. Iar asta este, în sine, un cadou pe care o astfel de structură îl oferă cu multă generozitate. Fix cum a fost și pentru Ana.
Cu lipici,
— Oana
P.S. Ilustrația din cover de Ioana Trușcă
Ce frumos ai pus în cuvinte starea asta, Ana! ♥️
O bucurie să citesc din culisele Anei și așa să o mai cunosc un pic 🫠✨💛