Înainte să te las cu primul material in-depth scris de altcineva, nu de subsemnata, vreau să ofer un pic de context. De-a lungul a aproape cinci ani de când am scos newsletterul în lume, mi-am modelat motivația și felul în care operez. Misiunea a rămas aceeași.
— Să contribui la construirea unui limbaj comun, coerent și consistent în industria de community building din România. Și să mă simt mai puțin singură în călătoria asta.
Din fericire, reușesc tot mai mult să mă însoțesc cu alți camarazi, chiar dacă pe bucăți de drum. Indiferent că e gașca BUILDERS, contribuția alături de creativii din OFF Design, sesiunile 1:1 sau dezbaterile cu oameni care îmi alimentează visarea, cum e Oana Odobescu de la Crafters, joaca a devenit mai savuroasă. ❤️
Îmi propusesem de ceva timp să deschid ușa newsletterului și altora care sunt pasionați sau, măcar, curioși când vine vorba despre community building. Am început cu eseurile de la cititori (mulțumeeesc!), iar acum este prima oară când dau cheile de la casă Georgianei Covaliu.
O știu via Simona, sora mea, au studiat amândouă Jurnalism la Iași, îi cunosc frânturi de muncă dintr-un studio de arhitectură local și mi-a plăcut felul, dar mai ales procesul, pe care l-a pus la treabă în seria de articole din Iașul Nostru. Merită să arunci un ochi măcar peste acesta.
M-am bucurat că a acceptat provocarea de a plonja într-un subiect care pe mine mă preocupă, dar pe care simțeam că aș fi fost prea biased ca să îl iau la trântă. Plus că eram curioasă cum se vede prin lentila ei.
Ce a ieșit este o conversație profundă, care surprinde bine nuanțele din spatele proiectului Romanian Mental Health Film Festival, dar, mai important, simt că victoria e în faptul că vom mai face asta împreună.
Avem nevoie de Romanian Mental Health Film Festival
„Doamnă, v-am adus aseară acasă cu Bolt, mi-ați dat un fluturaș și am venit la film.”
Uneori, întâmplările improbabile sunt cele care îți spun că ai reușit să răzbați.
Dar nimic din ce se construiește din 2022 la Romanian Mental Health Film Festival n-are cum să fie întâmplător.
RMHFFest are o agendă singulară în peisajul evenimentelor și cultivă o grijă palpabilă pentru publicul său. Una neintruzivă, dar prezentă, care te stârnește să vii, oricine ai fi și îți face loc să trăiești experiența în felul în care simți că ai nevoie.
Vorbind cu Raluca Bejenariu și Teodora Popescu, două dintre co-fondatoarele Romanian Mental Health Film Festival, am înțeles cum reușește evenimentul să creeze spații noi de întâlnire și conversație, lucrând mai puțin cu strategii detaliate de marketing și mai mult cu valori stabile, călăuzitoare.
În Dialog și împreună
Raluca și Teodora s-au cunoscut acum aproape cinsprezece ani, la o recrutare de voluntari pentru Asociația Mai Bine, amândouă recent revenite în țară și în căutarea unui nou sens acasă. Mai târziu au descoperit că erau colege de facultate și că se pregăteau, fiecare, pentru o carieră în psihoterapie.
Își doreau să sprijine direct persoanele cu diagnostice psihiatrice severe, așa că în 2016 au creat Asociația În Dialog. Au început să lucreze - individual și prin grupuri de suport - alături de persoane cu schizofrenie sau cu istoric de episoade psihotice, dar și cu alte categorii vulnerabile, precum femeile care se luptă cu infertilitatea.
Munca lor era „provocatoare și minunată”, mi-a spus Teodora, însă în același timp nișată și resimțeau nevoia de a se conecta și cu un public mai larg.
Au testat mai multe formate de conferințe sau workshop-uri, însă nu li se părea că reușesc să lărgească bula dincolo de specialiști și consumatori de psihoterapie.
În 2019, Teodora fusese la festivalul Pelicam și apreciase „combinația ideală de a vorbi despre lucruri serioase” prin proiecții de film, discuții cu regizorii și petreceri de seară, iar asta a funcționat ca un declic.
„M-am întors acasă și i-am zis Ralucăi că este formatul pe care trebuie să-l abordăm.”
La rândul său, Raluca resimțea singurătatea profesiei de terapeut și a rezonat imediat cu ideea, gândindu-se că la un festival „oamenii rămân, vorbesc, leagă conexiuni”.
Pandemia le-a frânat planurile, dar în 2021 s-au revăzut cu Dan Basu, artist vizual și prieten, și au început să schițeze planurile pentru prima ediție.
De la om la om
Când festivalul era doar o idee și un nume, bulgărele a început să se rostogolească cu ajutorul cercului de prieteni și cunoștințe.
Teodora: „Am început să sunăm, să vorbim, să ne întâlnim cu mulți oameni. Pentru că nici eu, nici Dan, nici Raluca nu suntem specialiști în organizare de eveniment. Niciunul dintre noi nu mai făcuse un festival de film sau un eveniment care, sigur, la prima ediție, nu știam ce amploare o să aibă.”
Să organizeze festivalul nu era negociabil. Erau dispuși să-i ajusteze dimensiunea și în sus, și în jos, în funcție de resurse, mi-a explicat ea.
„La prima ediție, ne-am zis că dacă nu vor fi suficienți bani ca să putem avea proiecțiile de film la sala de la Teatrul Luceafărul, le vom face la Acaju.”
Știau că se pot baza pe relațiile lor în comunitatea locală, construite în timp și a contat mult faptul că erau prezenți la evenimente de tot felul, racordați la viața culturală și socială din oraș.
„Mergem la festivaluri, mergem la cafenele, avem prieteni care sunt antreprenori în industria HoReCa și așa am putut să avem un sistem de back-up.”
Au avut încredere în instinctul lor, deși se vorbea mult despre soarta fragilă a evenimentelor cu public. „Pur și simplu, ne-am comportat ca și cum lucrurile aveau să fie bine” , spune Teodora.
Au ales să privească valurile de restricții și din altă perspectivă, pentru că observau cum teama și izolarea socială încep să pună sănătatea mentală* pe agenda publică, „în termeni tot mai neutri, fără patos” și înțelegeau că o dată în plus, un astfel de eveniment este necesar.
*echipa a ales deliberat grafia „sănătate mentală” în comunicare, pentru a cuprinde mai bine nuanțele din miza festivalului.
„La Iași e nevoie de mai mult curaj în comunicare”
Faptul că festivalul s-a clădit la Iași este, privind retrospectiv, un gest firesc.
Nu numai pentru că e locul unde au crescut și de care îi leagă amintirile, prieteniile, educația și munca, dar și pentru că au crezut că aici ar putea avea un impact mai mare.
Pe de o parte, Iașul are o nevoie insuficient satisfăcută de evenimente culturale și cu temă socială care să fie interesante și pentru publicul tânăr și foarte tânăr.
Pe de alta, e un oraș în care „nu prea sunt spații în care să te întâlnești să vorbești”. „Sunt mulți oameni, fiecare cu problemele lui, la ei acasă”, mi-a spus Raluca.
Raluca remarcă și că „Iașul și Moldova sunt, poate, mai afectate decât alte zone din țară de fenomenul migrației”, o temă sensibilă, la care au reflectat încă de când așezau rolul și activitățile Asociației În Dialog.
„Oriunde te întorci, știi pe cineva care are o mamă, o soră, un tată plecat, pe cineva care a crescut singur. Și atunci căutăm specific oameni și filme care să vorbească despre asta. Anul acesta am adus expoziția Plecat (Cosmin Bumbuț & Elena Stancu) și vom mai insista pe tema migrației, pentru că din punctul meu de vedere sunt consecințe complet neevaluate la nivel de societate.”
„Filmul e un limbaj artistic democratic”
Raluca și Teodora spun că și-au dorit să creeze prin festival prilejuri în care oamenii pot să se deschidă la subiecte de discuție sensibile, incomode sau pur și simplu relevante pentru bunăstarea lor individuală sau colectivă, și altfel decât în psihoterapie. Iar filmul este un vehicul care reușește să faciliteze acest tip de contexte, cu blândețe și instrumente de dozaj ușor de administrat de fiecare participant.
Teodora: „Dintr-o perspectivă mai emoțională, cu toții am avut imaginea vizionării filmelor în sufragerie, cu părinții sau cu prietenii. Ni s-a părut că e o imagine pe care vrem să o recreăm la o scară mai mare - una familiară, intimă, relaxată și, în același timp, un cadru în care oamenii pot să aibă gânduri, să se simtă emoționați, să pună întrebări.”
Și chiar să se ridice din sală, dacă nu se simt suficient de confortabil. „La film ai puțin mai multă libertate să ai grijă de tine”, prin comparație cu un spectacol de teatru, crede ea.
Raluca: „Mediul vizual are potențialul de a emoționa cel mai repede și atunci filmul te duce într-o stare de reflecții involuntare, nu știu om care să nu proiecteze sau să nu facă corelații după ce a văzut un film.” Iar când înlocuiești sufrageria cu sala de spectacole, „să ai experiența asta alături de ceilalți crește intensitatea și pregătește terenul pentru discuțiile de după”.
RMHFFest nu are o temă anuală centrală, din dorința de a nu nișa excesiv festivalul, însă este organizat în jurul unor subiecte-cheie, precum relațiile, abuzul, violența domestică.
Pe lângă filme - alese atât pentru subiectul central, cât și în funcție de valoarea artistică - festivalul cuprinde și alte tipuri de evenimente de zi: dialoguri, clase, expoziții, evenimente pentru familii, iar seara au loc petreceri care diluează formalismul din interacțiunile cu invitații.
Teodora: „Ne interesează ca toate evenimentele festivalului să fie unele la care oricine poate veni, indiferent de pregătirea intelectuală sau clasa socială. Pentru că participarea la evenimente poate uneori să fie… nu știu, nu vreau să zic clasistă, că poate e un termen prea dur, dar încercăm să încurajăm, în felurile pe care avem cum să le controlăm, o atmosferă cât mai primitoare pentru cât mai mulți oameni. Ne interesează să avem invitați care vorbesc pe înțelesul tuturor.”
„Petrecem mai mult timp cu publicul decât cu invitații”
Chiar dacă festivalul i-a avut în minte în primul rând pe tineri, cu timpul
audiența s-a extins și s-a variat firesc.
Nu este totuși o surpriză, pentru că există o intenție clară de explorare a formatelor și tematicilor prin care evenimentul poate aduna categorii de public subreprezentate.
Unele idei de diversificare vin chiar din rândul audienței, iar echipa se străduiește să le implementeze. De exemplu, anul acesta au fost în program și două evenimente dedicate familiilor: o discuție despre bunăstarea mamelor și un spectacol de teatru interactiv, la care părinții au putut participa alături de copiii lor mici.
Teodora remarcă faptul că „pe măsură ce oamenii înaintează în vârstă, îi vezi tot mai puțin în contexte de socializare sau de relaxare”. Așa că se gândesc ca la următoarele ediții să extindă conversația și către seniori, o generație pe care și Raluca spune că i-ar plăcea „să o scoată mai des din casă”.
„Ar fi o întâlnire foarte frumoasă între publicul tânăr și cel vârstnic.”
Felul sănătos în care festivalul a crescut de la un an la altul arată că oamenii se conectează cu mesajul și rămân aproape de un eveniment atunci când între premisă și execuție există un câmp de autenticitate neforțat.
Miza a fost ca oamenii să primească un motiv solid pentru care să vină la festival, să se simtă în siguranță acolo și să se deschidă în fața unor teme pe care nu au des ocazia să le acceseze altfel.
La începuturi, n-au dezbătut ideea de audiență vs. comunitate printr-o lentilă tehnică, dar datele există acum și arată că festivalul nu este bifat doar ca un eveniment episodic, ci consumat ca o experiență la care vii cu intenție și curiozitate.
Așa cum audiția unei singure piese diferă de ascultarea cap-coadă a unui album de muzică, și la RMHFFest a început să se distingă o zonă de public interesată de o conectare mai activă.
Teodora spune că această tranziție „a avut legătură și cu faptul că am fost constanți cu ce ne-am propus să facem și să menținem. S-au mai adăugat componente în program, dar structura de bază e aceeași. Și atunci, cred că oamenii au și un sentiment de predictibilitate. Știu că o să vadă niște filme bune, provocatoare sau interesante, pe care nu le pot vedea în altă parte. În acest sens, cred că s-a format o comunitate în jurul programului.”
Dar comunitatea din jurul RMHFFest are un contur chiar mai generos.
Raluca spune că anul acesta, la a cincea ediție, „a simțit pentru prima dată că poate vorbi despre publicul lor”.
„Sunt oameni pe care îi știu de la prima ediție și i-am tot revăzut ediție de ediție, la mai multe tipuri de evenimente din festival. Când îi văd că tot revin sau îi zăresc în oraș, mă emoționez.
(...) Mi-am dat seama că sunt oameni care își iau vinerea liberă și apoi participă tot weekendul, la toate filmele. Sunt alții care ne spun că așteaptă luna mai pentru că vine festivalul Unii vin cu grupul de prieteni, ieșirile lor în oraș includ festivalul.”
Aceste forme de participare și atașament nu sunt luate de-a gata, ci fac parte din ceea ce festivalul vrea să cultive, în fond: conversație reală.
Echipa e mereu în contact strâns cu publicul: îl întâmpină la proiecții, îl observă cum se mută de la o locație la alta, rămâne la discuții în fața teatrului, ori interacționează la petreceri.
În ecosistemul festivalului, sesiunile de Q&A care urmează proiecțiile și dialogurile funcționează ca un liant dintre public, echipă și invitați.
„Uneori e provocator, alteori e greu” să te expui temelor din festival, iar dialogul e un outlet prin care cei prezenți își pot metaboliza trăirile și dilemele.
Un loc pentru disconfort
Disponibilitatea emoțională a publicului e, probabil, unul din semnele distinctive care îți spun că ești la RMHFFest și nu în altă parte.
Oamenii rămân în sală, nu se feresc de întrebări complexe și nici de răspunsuri care ar putea să le reașeze percepțiile.
Uneori, discuțiile de după filme ajung să dureze aproape cât proiecțiile, de aceea nici nu au un termen limită impus. Fără presiunea logistică a festivalurilor mari de film, pot fi lăsate să se consume până la ultima mână ridicată.
Raluca și Teodora rememorează frenezia de după proiecția filmului unguresc Gentle,
o poveste despre o culturistă forțată să facă sacrificii greu de imaginat pentru a putea continua cu sportul de performanță. Au avut-o ca invitată pe actrița din rolul principal, o sportivă cu o experiență de viață similară cu cea a protagonistei, iar întrebările au curs în cascadă.
Raluca: „Veneau din partea ei niște răspunsuri atât de metaforice și simple, pe înțelesul tuturor. O dată la trei răspunsuri, toată sala aplauda. Nu-mi venea să cred câtă energie putea să conțină.”
Alteori, când Q&A-urile nu sunt posibile, participanții preiau responsabilitatea discuției și rămân să dezbată filmul în fața clădirii sau la o terasă.
Teodora își amintește că „la ediția a doua am proiectat Les Chatouilles, un film despre abuzul sexual - unul foarte dificil și în același timp frumos artistic. La final, unul dintre invitații noștri a surprins o discuție dintre două fete din sală. Una spunea că i-ar fi plăcut să avem și o discuție după proiecție, iar cealaltă i-a răspuns că ar putea să discute chiar ele două despre asta. Și cred că asta e esența festivalului nostru: că există un spațiu de conversație care poate fi populat.”
Filmele din program nu sunt ușoare și nu generează mereu consens din partea privitorilor. Și nici nu trebuie să o facă, pentru că disconfortul este în sine un pas spre o raportare mai onestă la subiecte sensibile, de care ne este teamă sau rușine să vorbim. Iar alternativa nu este evitarea, ci crearea unui loc în care „disconfortul poate fi integrat și gestionat”, mi-a spus Teodora.
Raluca mi-a explicat că unele filme sunt alese tocmai pentru potențialul lor de a stârni tensiune sau dezacord, „pentru că așa cum se întâmplă și în echipa organizatorică, locul ăsta de diferență este unul foarte productiv - și cognitiv, și emoțional. În urma unei diferențe de opinii, s-ar putea să te apropii mai tare și să ajungi la o conversație mai profundă, decât atunci când totul e în acord și poți să discuți doar despre vreme.”
Teodora speră ca publicul să își ia gânduri noi din acest contract, fie că asta înseamnă că „să-ți amintești că amâni de ceva timp să suni pe cineva” sau să te determine să ai o poziție mai puțin înverșunată.
„Să nu mai fii atât de sigur când spui eu nu pot să înțeleg asta. Avem dreptul să nu înțelegem lucruri, dar cred că putem să nu le înțelegem și în același timp să acceptăm asta, să coexistăm cu oameni care fac lucruri de neînțeles pentru noi.”
Raluca își dorește ca evenimentele din festival, așa cum sunt construite, să inspire oamenii, astfel încât bunăstarea lor psihologică să crească.
„Mi-aș dori ca publicul să plece cu gândul la posibilități. Să vadă că există mai multe feluri de a privi sau rezolva o problemă, fie că asta e evident într-un film sau o află la un dialog, ori o realizează într-o discuție apărută în grupul cu care au venit la festival.”
Gratuitatea nu e o vulnerabilitate
Ca sănătatea mentală și conversațiile care unesc să rămână la îndemână, Romanian Mental Health Film Festival este gratuit. Accesul liber nu este o caracteristică de compromis, ci o valoare trasată din momentul zero și o alegere conștientă.
Mulți tineri nu ar reuși să se bucure de festival dacă ar trebui să plătească bilet. În timp ce banii din bilete nu ar face diferența pentru bugetul de cheltuieli - la dimensiunea actuală a evenimentului - lipsa acestei bariere se traduce prin acces pentru cei care au cea mai mare nevoie de el.
„Ne imaginăm niște lucruri despre publicul tânăr când există, de fapt, multă precaritate.”
„Dacă am avea zece săli de cinema în oraș și am putea să organizăm un festival de zece zile, cu o sută de proiecții de filme, atunci am vorbi despre cu totul altă matematică. Momentan nu suntem acolo”, mi-a explicat ea.
Chiar dacă din exterior aud frecvent că „trebuie să plătești pentru cultură”, în acest moment gratuitatea este o putere care „contribuie la comunitatea care s-a creat în jurul festivalului”.
Acest mod de operare este posibil datorită unei infrastructuri stratificate: colegi, prieteni și antreprenori din comunitatea locală dispuși să sară în ajutor cu resurse și cunoștințe, parteneriate instituționale și sponsori - cei mai mulți alături de la prima ediție.
Teodora: „Este un festival care se întâmplă și pentru că am îndrăznit de multe ori să întrebăm, să sunăm și să înțelegem, să cerem tot felul de forme de ajutor. Măcar să încercăm. În nucleul acestui eveniment sunt, de fapt, relațiile.”
Raluca: „Și eu, și Dan, și Teo avem niște oameni din spate la care ne întoarcem, care ne susțin cu idei și telefoane pe care le dăm repede. Conversații care se întâmplă în fiecare an, pe partea de fundraising, invitați sau organizare efectivă.”
În plus, au alături și un grup de voluntari extrem de capabili, fără de care festivalul n-ar avea aceeași energie. Sunt liceeni și studenți, dar și adulți, unii chiar din alte orașe, care depun o muncă importantă, pe care Teodora „insistă să o scoată în față”, pentru că „nu e doar o chestiune de PR pentru noi, avem o recunoștință reală”.
Vin pentru experiență de lucru și pleacă cu mai mult de atât: expunerea la filme și dialoguri la care altfel poate nu ar fi ajuns, abilități noi și prietenii care se păstrează.
La primul call pentru voluntari s-au înscris peste 150 de persoane, iar o parte din dintre ele au rămas aproape și fac azi parte din echipa permanentă a festivalului: se ocupă de coordonare, de managementul invitaților, de foto-video, de web, comunicare sau de partea tehnică.
Munca din jurul unui festival de patru-cinci zile se întinde pe un an întreg și are perioade intense de hei-rup, așa că e un exercițiu comun de diversificare a skill-urilor de învățare și mai ales de relaționare bună.
Pentru că atunci când presiunea calendarului se acumulează, contează felul în care este disipată.
„Hype-ul inițial se termină la un moment dat și trebuie să știi cum să creezi stabilitate”
Borna de cinci ediții e rotundă și au atins-o învățând accelerat, prin tot ce presupune să creezi și să menții sus un eveniment izvorât din și bazat pe relațiile umane.
Cum organizezi un eveniment, de ce e nevoie ca să-l faci sustenabil à la longue, dar și despre cum e structurată societatea și cum funcționează ceilalți.
Motivația inițială e una, dar de la un punct încolo, „trebuie să știi cum să creezi stabilitate”, crede Raluca.
Teodora: „Mi-ar plăcea să fim sustenabili financiar - să putem organiza festivalul pe care ni-l imaginăm și să plătim cât mai corect oamenii cu care lucrăm. Să reușim să chemăm invitații pe care ni-i dorim și ei să reușească să vină. Nu ducem lipsă de idei, avem liste întregi de filme și de invitați, dar avem nevoie de mai mulți oameni în echipă. Ca să se întâmple asta, avem nevoie de bani ca să îi plătim.”
Raluca: „Acum că avem o structură pe care știm să o implementăm, direcția este consolidarea. Vreau să mă asigur că avem resurse și totodată, să creștem posibilitatea ca publicul să plece acasă cu soluții, prin felul în care gândim designul evenimentului.”
Un mod prin care RMHFFest încearcă să se cimenteze este și extinderea prin ediții- satelit, din dorința de a varia publicul și a lărgi cercul. Sunt evenimente capsulă, mai scurte, care aduc programul de la Iași și în alte orașe. Au testat deja formatul în 2025, la București, dar și în Alba (Italia).
Romanian Mental Health Film Festival revine la Iași între 5 și 7 mai 2027.
Rămâi aproape de ce urmează urmărind site-ul festivalului și paginile Facebook & Instagram.
E prima colaborare plătită în sensul că răsplătesc financiar munca unui jurnalist și mă bucur infinit de privilegiul de a fi în momentul în viață în care pot să fac asta. Nu înseamnă că e un articol la comandă, nici pe departe, și nici că echipajul RMHFF a fost implicat monetar.
Am ales ruta care îmi dă cea mai mare libertate, dar care simt că face și cinste festivalului și echipei din spatele lui. Faptul că gravitez în jurul lor încă de la prima ediție și că mi s-a pus pata să dezvolt o verticală comunitară numită RMHFF & Friends e doar aliniat la felul în care îmi înțeleg rolul de community builder. În rest, chiar așa e: avem nevoie de Romanian Mental Health Film Festival.
Cu lipici și recunoștință pentru munca Georgianei și deschiderea găștii RMHFF,
— Oana
