La Buniol acasă
O poveste despre prietenie, familie și comunitate. Fix în ordinea asta.
E 21:22. Sunt în pijamale și mă așez într-un pat cu saltea moale, lenjerii albe, o pilotă ușoară, pufoasă și patru perne. În stânga mea am o lampă aprinsă pe o măsuță din lemn pe care stă un pahar cu apă, niște pastile și o cremă de mâini. De jur împrejur sunt lucruri din universul Claudiei, prietena mea de 20 de ani. Ne știm din liceu, când mergeam la discoteca din Fălticeni și dansam până ne trimiteau acasă.
Arunc ochii prin cameră și văd cărți de drept, comunitate, ospitalitate, beletristică, fotografii cu ea mică, adolescentă, cu mama ei, cu tatăl ei, vaze, obiecte decorative, tablouri, plante și cele mai moi covoare pe care aș păși desculță ore în șir. Toate într-o cameră înaltă, cu ferestre mari și tâmplărie din lemn dintr-o casă care i-a aparținut bunicului de pe mamă.
Afară încă e lumină, iar noi tocmai ne-am întors de la un tur al grădinii Buniol, acest loc crescut cu grijă și intenție de Claudia, Vică, tanti Lili și, în curând, de mama ei care va veni din Londra după mai bine de două decenii.
Ideea proiectului a apărut în 2007, când Claudia era la Fălticeni și învăța pentru admitere la Barou. Era o vară care te topea și doar roșiile îi potoleau foamea și setea. A picat la Barou, dar a mai încercat o dată anul următor și a intrat. Și ce bine că nu i-a ieșit din prima. Așa a ajuns să îmi spună că vrea să crească tomate bio și să le livreze fresh în toată România. Toată lumea i-a spus că nu se poate. Eu nu.
Ne-am întâlnit într-o cafenea de pe Str. Lăpușneanu din Iași și în timp ce o ascultam am început să desenez pe un șervețel cum ar putea arăta cutia. Cu cât discutam mai mult, cu atât simțeam amândouă că se poate. De ce să nu se poată? Cine zice asta?
Deja aveam o țesătură generoasă de creativi care puteau contribui la ce avea să devină acest proiect. I-am recomandat Claudiei să aibă o întâlnire cu sora mea și colega ei Irina despre ce ar însemna un efort de branding. Ele au fost cele care au creat Buniol — drag de roșii.
În peste 10 ani, și-a depășit cu mult promisiunea inițială. Astăzi, este grădina unei familii care cultivă cu intenție și grijă o sumedenie de varietăți, dar și alte produse despre care nici nu știam sau nu le gustasem direct din pământ: fenicul bronz, bobițe de coriandru, ardeiul Georgescu (we need a different name), tomatele Midnight Roma sau Green Doctore, preferatele mele, busuioc lămâiat și câte și mai câte.
Printr-o lentilă cinică de business, aș zice că Buniol nu a izbutit în felul ăla. Dacă mă uit doar la numere, e clar că treaba încă scârțâie. Dacă mă uit la cum a îmbogățit viața unei familii și a ținut-o împreună, aș zice că e o reușită. Dacă privesc la pionerat și educație, aș zice că impactul vorbește de la sine.
Și dacă mă uit la cum a modelat-o pe Claudia, e limpede că i-a făcut cinste.
Pentru mine, Buniol este povestea unei prietene pe care o cunosc de 20 ani și care în ultimii 10+ nu doar că a devenit o enciclopedie în tomate, dar și-a construit un fel de a doua viață.
Când viața asta, de toate zilele, a dezamăgit-o, Buniol i-a ridicat moralul. Când lucrurile au fost complicate, Buniol i-a dat speranță. Când a simțit că nu își găsește locul niciunde, nici la Iași, nici la București, Buniol i-a arătat drumul. Când i-a lipsit apartenența, Buniol i-a fost acasă. Când jobul nu i-a dat satisfacții sau provocări pe măsură, Buniol a împins-o să crească. Când totul era banal și steril, Buniol i-a arătat ce înseamnă să fericești pe cineva cu o cutie de tomate. Când nu a înțeles care îi este încotro-ul, Buniol i-a dat direcție. Când a jonglat cu prea multe deodată, a ales să păstreze Buniol în aer. Când i-a fost dor de sine, Buniol a fost acolo să îi dea alinare. Și grijă. Și sens.
Inițial, voiam să fac un interviu cu Claudia despre acest proiect care a devenit mai mare decât ea și familia ei. I-a adus din nou aproape, i-a făcut să aibă o miză comună și le-a reamintit că sunt împreună în ceva care depășește propria grădină. Iar asta este, în sine, un limbaj de iubire. Poate că și de supraviețuire.
Dar am simțit că ar fi prea puțin. Prea îngust. Prea detașat. Și că aș rata esențialul, vorba Micului Prinț.
Efectul pe care Buniol îl produce s-a extins și astăzi o înghite și pe doamna Lili. O femeie de 58 de ani, subțirică și tunsă scurt, care vorbește repede, se rușinează într-o clipă și iubește micii. O femeie care a fost învățată să nu deranjeze, ci să facă. Să nu ceară, doar să ofere. Să nu spună ce își dorește, dar să le facă pe plac tuturor. Să nu se oprească din muncă, ci să sară în ajutorul celorlalți.
Doamna Lili lucrează la Buniol de 6 ani și este de-a casei. E parte din, nu e un simplu angajat. Stă la aceeași masă, este ascultată, ajutată, îndrumată pentru că nici viața ei nu e lină. Iar ea, la rândul ei, face cât de bine poate, face mai mult decât i se cere.
Pentru că asta a reușit Claudia să scoată în lume: un mod de a fi laolaltă. Un împreună care depășește tranzacționalul, care e mai puțin despre input și output, care pune pasiune în tot, care explorează în fiecare an cu varietăți noi, care stă ore în telefon cu clienții ca să le explice cum să procedeze cu răsadurile, care lasă comentarii educative pe grupuri de Facebook de zeci de mii de oameni obsedați de tomate din toată lumea, care răspunde personal la fiecare DM pe Insta, care merge în grădină ca să se bucure când o plantă a crescut, să smulgă una care nu mai are șanse să aibă fructe, să facă fotografii sau să verifice dacă dovleceii pitici au ieșit anul acesta.
La Buniol acasă mă simt ca acasă. Nu doar prin ospitalitatea Claudiei și a lui Vică, tatăl ei, ci prin felul în care simt acest loc. Poate că este apusul care se zărește printr-o coroană de copaci care însoțește drumul de acces. Poate este biserica nouă de la marginea grădinii care pare că o păzește. Poate este armonia felului în care sunt plantate toate bunătățile. Poate sunt rândurile generoase de floarea soarelui, preferatele mamei ei. Poate este liniștea unei seri de vară în care mă minunez de ce face, dar, mai ales, de cum devine prietena mea.
Uneori, comunitatea este formată din 2-3 oameni care pun suflet, timp și energie în ce fac. Care aleg, an de an, să ofere din roadele muncii lor și acționează dintr-un singur loc: buzunarul de la vestă. Care angajează un om din sat și îl ajută să aibă o ieșire mai liniștită la pensie și o îmbătrânire mai blândă. Care prețuiește hrana curată și te invită într-o lume în care nu ai mai pășit și din care îți iei speranță.
Și e suficient. E totul, de fapt.
Cu emoție și lipici,
— Oana
🍅 Dacă vrei să te bucuri de produsele curate din grădina Buniol, urmărește ce se întâmplă pe Insta. După ce le primești, scrie-i Claudiei. Și, poate mai important, cheamă câțiva oameni dragi și împarte totul cu ei.
—
❤️ Eseul acesta a fost scris de pe teren, rescris și editat de la mine acasă. Ce vreau să spun este că astfel de povești sunt posibile și sunt onorate doar dacă dau talpă și mă duc în mijlocul lor. Iar asta îmi arată, poate mai clar ca orice altceva, că Lipici are potențial să devină mai cu substanță decât este astăzi. Așa că dacă ai cum, susține.