Eu n-am terminat. Mă reconfigurez.
Un eseu cu lipici și multă onestitate scris de Loredana-Bertișan Pop.
Mă simt fragilă în fața acestei ediții. Loredana, noi toți îi spunem Lori, a scris, într-o anumită măsură, și pentru mine. M-a reprezentat. Și simt că acum am ocazia să îi întorc gestul. Și o fac cu multă emoție și responsabilitate deopotrivă. Nu pentru că am fi noi împotriva lumii, ci taman invers. De-a lungul anilor, poate că am luat prea mult forma vasului acesteia. Și am decis să schimbăm regulile după care jucăm, chiar dacă în momente și cu motivații diferite.
Am navigat împreună decizia de a publica acest eseu, tocmai pentru că înțeleg foarte bine ce înseamnă să construiești un spațiu sigur. Am făcut-o la Creativ înainte de cafea, o fac în programul Community Building Takeoff și o fac din plin în viața mea personală. E un skill la care am muncit, pe care l-am învățat și pe care îl exersez. Și, mai ales, e o alegere.
Lori face multe, dar să spun doar asta despre ea ar fi aproape banal și, totuși, incomplet. Așa că te invit să descoperi o parte de-a ei în newsletterul cumtrebuie. Și dacă o să citești cu inima la vedere, atunci ai să vezi multe de Lori acolo.
Dar, s-ar putea ca versiunea ei de astăzi să fie oglindită cel mai curat prin eseul de mai jos. Te invit să îl citești în tihnă, cu deschidere și curiozitate. Din buzunarul de la vestă.
Simt multă frustrare și nedreptate. Am crescut crezând că lumea se poate schimba dacă ai suficientă încăpățânare și un dram de nebunie. Că dacă bagi suflet până la os, ceva bun o să iasă. Am fost dintotdeauna omul păcii, dacă vrei. Optimistă până la Dumnezeu și înapoi, de neclintit când vine vorba de verbul „a putea”. Am crezut întotdeauna că nu există nu se poate, ci doar nu ai încercat destul. Mi-am pus viața în slujba luptelor pentru idei și principii.
Mi-am neglijat portofelul, bunăstarea și familia pentru idealuri. Par cuvinte foarte mari, dar nu sunt. N-am ars etape, n-am faultat, am învățat non stop și tot ce-am adunat am pus în slujba celorlalți.
Am avut convingerea puternică că da, comunitățile se pot schimba în bine dacă se găsește câte un nebun să fie de neclintit în ideile lui, neobosit în muncă și convins că integritatea și bunele intenții se pot infiltra și prin crăpăturile din ziduri, nu doar prin ferestre sau uși. Am vrut să nu treacă și alții prin ce-am trecut eu. Și pentru vreo zece ani chiar mi-a ieșit. Mi-a ieșit să construiesc spații de învățare sigure pentru copiii care acasă vedeau cum mama rămâne fără ghete de iarnă pentru că tatăl, beat, le-a aruncat pe foc.
Mi-a ieșit să formez și să angajez studenți în domeniul pentru care ei se pregătesc, să ajungă unii chiar mai sus decât am ajuns eu. Mi-a ieșit să fac presă curată, fără să simt că încalc vreun cod etic, la nivel național. Mi-a ieșit să coordonez proiecte, chiar dacă uneori m-am simțit așa de mică acolo și cumva doar un pion pentru succesul altora - n-am făcut-o pentru statui cu moaca mea, ci pentru ce știam că va rămâne în alții. Dar dacă tu nu te gândești la tine nu o face nimeni. Am învățat asta.
În ultimul an nu cred că am avut vreodată mai mult de 700 de lei constant în cont. Și nu, n-am avut economii din care să rezolv problema. Când ne-am mutat la Suceava am pariat totul pe treaba asta. Pe ce putem face pentru tinerii de acolo. Și m-am dus fără hartă, fără așteptări, fără cerințe. Să schimbăm. Fără pretenții. Facem totul. Lumea va vedea că muncim. Valoarea adăugată se va simți. Va veni și binele personal.
N-a văzut. N-a venit. Am reușit într-adevăr să plantez suficient de multe în niște copii și tineri. Pe unii i-am angajat deja. Mulți au acum repere morale cu care știu că vor face lucruri extraordinare. Dar am obosit. Pe oamenii care merg până la capăt fără să ridice capul cu așteptări nu-i vede de fapt nimeni. Ăsta este acum adevărul meu. Iar oamenii ăștia, atunci când obosesc sau când pun limite, condiții sau așteptări sunt imediat respinși. Când nu mai faci „suficient” nu mai exiști. Iar când faci totul tot nu exiști pentru că „așa e normal”.
Am fost aplaudată pentru că fac lucruri și lăudată pentru că mă implic. Pentru că sunt acolo, chiar dacă n-am mai mers într-o vacanță de aproape patru ani. Pentru că fac pentru comunitate, chiar dacă eu nu mă aleg cu nimic. Pentru că știu să construiesc, chiar dacă n-am un job. E o confirmare toxică din partea societății, din partea oamenilor. Pentru că de fapt ești tot singur și rămâi în urmă cu tine, cu viața ta, cu lucrurile care poate chiar contează pentru tine la nivel individual. Minuni se ridică lângă tine când te implici în halul în care am făcut-o eu. E grozav, dar care este prețul?
Am știut să trăiesc viața în și pentru comunitate doar hăituită.
În ultimele două luni am ieșit din rutina asta ca să fac parte dintr-un context internațional. Și după vreo două săptămâni de altfel de mediu mi-am dat seama: nu trebuie să fie greu, nu trebuie să te rupi non stop. Am nimerit… Vezi, îmi e ușor să vorbesc așa despre reușitele mele.
Nu, nu am nimerit.
Am ajuns datorită muncii mele într-un context european de nivel înalt în care absolut toată lumea are mai multă experiență decât mine, dar în care am auzit mai mult „te rog”, „mulțumesc”, „very well done”, „you are amazing” mai des decât în toată viața mea. Expertiza mea n-a fost luată la mișto, nici minimizată sau făcută treaptă la scara altuia. Vocea mea a fost ascultată și răsplătită în toate formele în care te poți gândi la asta, de la respect la bani. Am simțit pentru prima oară în 28 de ani că sunt eu pentru cine sunt, nu pentru ce aduc la masă.
Oamenii ăștia nu mi-au dat un scaun pe care să stau, ci mi-au redat vocea. M-au răsplătit, încurajat și mi-au dat perspective care să mă ajute pe mine (cu care da, pot și eu să-i ajut și pe alții), nu care să fie doar pentru comunitate și să mă îngroape pe mine și mai adânc. Nu știam că poți trăi așa. Știam doar să dau.
Nu-i povestea clasică despre comunitate. Și poate că par egoistă și sună oribil ce-am scris. Dar „mă vindec cu voce tare, pentru că aproape era să mor în liniște”.
Poate că nu despre sacrificiu e vorba. Poate că schimbarea reală începe abia când înveți să nu te excluzi din binele pe care vrei să-l faci lumii. Când nu mai permiți să fii validat pentru efort, ci recunoscut pentru valoare.
Eu n-am terminat. Mă reconfigurez. Cu mai multă luciditate, cu mai multă grijă pentru mine. Pentru că doar așa pot continua. Nu ca să ard, ci ca să luminez prin ce fac.
Nu mai vreau să fiu „motorul”. Ci om. Voce. Cu tot ce am construit, cu tot ce am învățat. Nu doar pentru comunitate, ci și pentru mine. Și dacă simți că ai fost și tu acolo, în punctul în care dai până nu mai ai, îți spun atât: se poate și altfel. Contezi și tu. Doar că absolut nimeni, oricât de bine intenționați par oamenii din jurul tău, nu o să-ți spună îndeajuns de tare asta.
L.
Nu simt să mai fac vreo încheiere, vreo buclă deșteaptă, nimic. Ci doar să îmi arăt recunoștința și la final de poveste. Pentru Lori, pentru curaj, pentru deschidere, pentru că a ales acest loc ca să ne facă părtași la devenirea ei. Și să îi mulțumesc mult și lui Saul pentru fotografii. Ca om care lucrează zilnic cu ei, nu pot să nu remarc profunzimea și nuanțele subtile pe care le surprinde când apasă butonul de la aparat.
Cu lipici,
— Oana
“Poate că schimbarea reală începe abia când înveți să nu te excluzi din binele pe care vrei să-l faci lumii.” Ceva care merită amintit constant. Mulțumesc pentru ca ai împărtășit cu noi, foarte frumos scris! ❤️
Minunat, Lori! ♥️ Mi se pare atât de eliberator felul în care normalizezi reconfigurarea. Nu ca eșec, ci ca o formă de curaj.
Bravo, Oana pentru spațiul de joacă!