Comunitatea începe de la o nevoie egoistă
De-a ta. Doar așa vei avea combustibil pe termen lung.
Hristos a Înviat pentru cei care sărbătoresc Paștele Catolic! 🕯️
Am început primul episod din programul digital pentru community builders. Lucrez cu patru oameni mi-nu-nați, din Iași, Cluj și București, iar fiecare întâlnire cu ei se simte ca o dublă-oportunitate. Pe de o parte, împărtășesc din experiența mea, iar pe de altă parte, mă expun la perspective nuanțate și un tip de cunoaștere pe care îl prețuiesc.
I am lucky și profund recunoscătoare că ei sunt cei alături de care am dat la apă programul-pilot. Îi găsiți aici: Andreea, Cătălina, Erika, Igor. 🫶
În timp ce puneam la punct prima prezentare pentru grupul nostru de lucru (este o formă de organizare mai apropiată de ce se întâmplă în sesiuni, iar întâlnirile le-am numit ateliere), mi-am dat seama cât de puțin se vorbește despre egoism în community building. Și nu știu dacă asta se întâmplă pentru că oamenii nu sunt conștienți sau le este frică să pronunțe acest cuvânt.
Cu ocazia asta, mi-am amintit că tot ce am făcut în spațiul comunitar: de la Creative Coffee la Creativ înainte de cafea și până la Upstairs Community a pornit de la o nevoie egoistă. Astăzi mi-am propus să pun sub lupă Creativ înainte de cafea.
Experiența Creativ înainte de cafea
În două luni se fac doi ani de când am închis poate cel mai intim proiect de community building pe care l-am scos în lume până acum. Când zic intim mă refer nu doar la faptul că era pe chipul și asemănarea mea, ci și pentru că reflecta cu brio perioada grea pe care o navigam.
CIC era o experiență ambalată sub forma unui interviu-live (fireside chat) cu un antreprenor din industriile creative din Iași, la care participau între 40 și 60 de freelancers, solopreneurs, intraprenori și angajați din IC.
Sunt două motive centrale pentru care numesc povestea asta experiență și nu eveniment. Țin să le menționez pentru că nu este un moft, este pur și simplu un alt mindset, un alt fel de a face lucrurile, o altă viziune.
🫶 Grijă pentru fiecare
Am gândit o experiență formată din câteva piese de puzzle: interviu-live în care discutăm pe bune despre antreprenoriat, networking facilitat (rol de gazdă care își cunoaște membrii), reguli clare, de nenegociat (fără telefon, fără poze), grijă față de participanți (de dinainte să vină și până la follow-up).🤓 Învățare pentru mine
Am încercat să deconstruiesc interviurile care îmi plăceau și să înțeleg ce le face speciale, m-am uitat la serialul David Letterman pe Netflix, am fost la alte evenimente din comunitatea locală, îmi luam notițe despre ce îmi place și ce nu, investeam între 150-200 de ore în fiecare interviu (de la pre-interviu la grila finală).
Nevoia mea a devenit o pistă de explorare
Creativ înainte de cafea a pornit cu multe luni înainte de lansarea propriu-zisă. Nici nu știam că se va numi așa. Eram în Amsterdam, la Adriana acasă, pe canapea, și povesteam despre neajunsurile comunității locale. Mai pe șleau: mă plângeam.
Că nu se întâmplă chestii cu sens, că nivelul evenimentelor este slab, că nu prea văd să le pese organizatorilor de participanți, că nu am suficiente pretexte să contribui în comunitate. Și, mai ales: de ce este așa de greu să înceapă la timp? 😅
Tipic pentru Adriana și astăzi, 4-5 ani mai târziu, m-a ascultat cu răbdare și mi-a zis: “Ai două opțiuni: continui să te plângi sau faci tu ceva.“ Vorbele ei mă loviseră în moalele capului. Țin mine și acum senzația din corp și faptul că am rămas fără grai pentru câteva minute. Ca un mentor bun și o prietenă și-mai-și, a știut să mă ghideze ca să ies din starea de amorțeală și să intru în cea de creație.
Am plecat din Amsterdam cu ideea că repornesc Creative Coffee, o rețea internațională de evenimente pe care o inițiasem cu ea și care ajunsese în mai bine de 10 orașe din toată lumea. Doar că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg și în timp ce încercam să adaptez personalitatea CC la punctul din viață în care eram ceva părea forțat. Am început să explorez cu foaia și pixul și să notez cuvinte și frânturi de propoziții care defineau momentul în care mă aflam.
Așa am realizat că nu pot să transform Creative Coffee pentru că aventura asta era despre altceva. Singurul numitor comun era că mă adresam tot antreprenorilor creativi. Eram deja Chief People Officer la Pixelgrade și aveam suficiente dileme care îmi dădeau bătăi de cap, iar asta m-a condus către două tipuri de nevoi care mă copleșeau din toate punctele de vedere.
Mă simțeam singură și not good enough în rolul de CPO, iar în momentul în care a trebuie să dau afară primii oameni am simțit că pic în gol.
Voiam să învăț tehnica interviului-live, mai ales că la Creative Coffee implicarea mea era minimală, invitatul își spunea povestea, urmat de Q&A și networking.
Ele au fost noua mea pistă de căutare și explorare în ceea ce a devenit Creativ înainte de cafea. Desigur, nu a fost o evoluție liniară și nici izolată. Am cerut feedback de la cei alături de care am construit povestea, am vorbit din nou cu Adriana, am făcut un dans înainte-și-înapoi până am simțit că mă reprezintă și sunt gata să organizez prima ediție. De atunci și până la ultima, a 11-a la numărătoare, am iterat constant.
Pentru mine, ăsta e procesul firesc și așa aș face again and again dacă ar fi să mai pornesc o comunitate, indiferent de natura și dimensiunea ei. Nu m-aș uita la piață, nu aș încerca să obțin market-fit și nici să inventez servicii doar pentru că intuiesc o oportunitate. Nu e nimic rău dacă alegi drumul ăsta, dar e mai degrabă unul antreprenorial și tranzacțional, nu e community-driven.
Ca să construiești o comunitate trebuie să fii egoist și extrem de sincer când vine vorba despre cine ești, ce valori ai și ce te doare. De acolo, din fragilitatea aia, vei găsi energia, timpul și soluțiile ca să continui.
Seria de experiențe Creativ înainte de cafea m-a modelat profund în felul în care mi-am îndeplinit rolul de CPO la Pixelgrade (cu greșelile aferente), dar nu numai. M-a ajutat să mă simt mai puțin not-good-enough când vine vorba despre tot felul de frici și dileme, mi-a oferit curaj să normalizez un narativ mai puțin comun și mi-a arătat, încă o dată, că nu suntem niciodată singuri în căutările noastre.
Și, poate cel mai valoros, m-a făcut să înțeleg mai bine falimentul prin care au trecut ai mei. Așa am decis să merg acasă și să îi spun tatălui meu că îmi pare rău că nu l-am înțeles și nici nu am știut să îi fiu alături la vremea cu pricina. Am început să deslușesc prin ce trecuse mult mai târziu. Dar acum pot să îl văd în toată complexitatea lui și să îl felicit pentru curajul pe care l-a avut atâția ani în care a făcut antreprenoriat. You did well, dad! ❤️
Cu lipici,
—Oana
P.S. Ilustrație de Ilinca Roman ✨