Relația duală pe care o am cu comunitatea
Eseu personal despre ce observ la mine în raport cu comunitatea locală.
Nu mă mai regăsesc în multe dintre bulele locale. Nu văd sens să particip la mare parte din evenimentele care se întâmplă în Iași, indiferent de distanța lor pe axa mea de interes. Nu simt că îmi oferă suficientă valoare (tradusă ca orice — curiozitate, aparținere, contribuție). E deja al treilea nu și abia am scris primul paragraf.
Ai putea spune că sunt într-o fază, iar de faza asta poți atașa tot felul de etichete: frustrată, supărată, naivă bla-bla-bla.
Realitatea mea internă nu arată deloc așa. Mi-am păstrat optimismul și deschiderea pentru ce se întâmplă, urmăresc să văd cine mai pune osul la treabă în spațiul comun de joacă și cum se coagulează unele grupuri, indiferent de miza pentru care fac asta.
Cu toate astea, (îmi) lipsește ceva. Nu mă regăsesc în narativul din jurul meu nu pentru că aș fi mofturoasă, ci pentru că, prea des, îl simt ca fiind ori superficial, ori insuficient. Ce e mai departe de un eveniment punctual, cu o agendă specifică? Cum contribuie un meetup la consolidarea unei comunități? Cât de diferiți sunt oamenii care participă și ce își iau din timpul petrecut împreună? Care este ecoul pe care îl produc? Cum arată impactul dincolo de o serie de foto ochioase pe social media?
A trecut aproape un an și jumătate de când am închis proiectul Creativ înainte de cafea și am îmbrățișat rolul de spectator în defavoarea celui de creator. Recomand acest exercițiu de observație oricui a făcut muncă la firul ierbii și vrea să își întregească perspectiva asupra comunității pe care o servește. E foarte sănătos și pentru micșorarea egoului.
Starea asta îmi amintește de o strofă din versurile piesei Anthem, de Leonard Cohen:
Ring the bells that still can ring
Forget your perfect offering
There is a crack, a crack in everything
That's how the light gets in.
Simt că ne uităm prea puțin la aceste crăpături și prea mult la ambalaj, la ce e glossy și ne ia ochii. Dacă am construi mai multe comunități care să adreseze punctele vulnerabile, pline de imperfecțiuni, de colțuri, de fisuri complicate, atunci cred că lucrurile ar deveni mai interesante. Nu doar că am ajunge la profunzimi și nuanțe de care avem nevoie ca de aer în lumea divizată în care trăim, ci chiar am putea construi ceva care să ne îmbunătățească viețile pe bune.
De curând, cineva o întreba pe sora mea de ce nu mai merg la evenimente. Este o observație foarte validă, deși am mai participat — expoziția și seria the artist talk a lui Radu Carnariu & guets a fost mi-nu-na-tă.
Pe scurt, nu simt că pierd mare lucru. Iar asta e tocmai pentru că nu văd abordări, perspective și conversații care să pună în centrul lor crăpăturile de care vorbește Cohen, iar, odată cu ele, lumina de care avem nevoie ca să keep going. Și nici prea multă grijă pentru invitați, timpul și energia lor.
Sunt peste 11 ani de când fac community building în industriile creative și realizez că tot ce observ este foarte firesc în marea schemă a lucrurilor. Dar nu înseamnă că este și îmbucurător. Peisajul local arată ca un adolescent care e când rebel, când ascultător, când rocker, când latino lover, când cu pantaloni de piele, când cu blugi cu turul lăsat, când dornic de adrenalină, când avid să petreacă ore în șir în bibliotecă. Și, aproape întotdeauna, se simte neînțeles și nevăzut pentru că i se cere să fie într-un singur fel.
Avem nevoie de oameni care să împingă lucrurile în față, care să deranjeze prin curajul lor, care să arate că singura limită e propria imaginație. Care să vrea să deseneze în afara cercului. Nu îndrăznesc să spun că aș fi unul dintre ei, n-am atâta curaj (sindromul impostorului FTW!), dar ce știu sigur este că astfel de voci sunt esențiale.
Am integrat faptul că nu voi putea reinventa fundamental relația duală pe care o am cu comunitatea, nici nu cred că îmi doresc, dar aș vrea să învățăm să dansăm mai bine împreună. Chiar dacă asta înseamnă să ne mai călcăm pe vârfuri din când în când.
You can add up the parts
But you won't have the sum
You can strike up the march
There is no drum.
Cu lipici,
—Oana
P.S. Foto credits: Galeria Artep Iași, expoziția Under Constriction / Radu Carnariu.