Drumul de la imposibil la posibil trece prin multă disciplină
Despre omul-comunitate și cum îți poate modela viața.
Pe 24 mai 2025, am primit un mail de la Delia Mihuț — „Îndrăznesc, în sfârșit, să mai depășesc o limită și să nu mai fiu un cititor din umbră, care preferă să nu participe prea mult la discuții. Vreau să împărtășesc o poveste care mi-a venit în minte când am citit newsletterul tău.”
Era vorba despre ediția în care am anunțat că strâng povești despre comunități ca să înțeleg mai bine cum se văd și se simt prin ochii și inimile altora.
A urmat un ping-pong de mail-uri, feedback și promisiunea că va apărea în Lipici. Acum i-a venit rândul și nu cred că e chiar întâmplător. Delia mi-a reamintit despre puterea unui singur om de a produce schimbare. Nu mesianic, nu la nivel intergalactic, ci granular și totuși suficient.
Poate că, de fapt, eseul ei mă ajută pe mine mai mult decât pe oricine altcineva. Mă readuce pe o potecă pe care m-am rătăcit și îmi reamintește că nu sunt singură în dorința de mai puțin și mai cu intenție. În comunități și, implicit, în relații.
Cum frumos zicea Lavinia Braniște în Camping, cartea preferată din 2025 (so far, cel puțin!) — “Frumusețea interioară cere apropiere pentru a fi simțită.” Iar apropierea devine posibilă atunci când mergi cu viteză mică.
La o zi distanță de sărbătorirea celor 37 de ani de navigat prin viață, te las cu povestea unui imigrant care și-a găsit sens într-o comunitate în care să faci sport nu este nici performanță, nici stil de viață, ci limbaj de apartenență.
Drumul de la imposibil la posibil trece prin multă disciplină
Eram la o cafea când am conștientizat că trebuie să îmi găsesc o comunitate ca să mă adaptez mai bine schimbării pe care o aduce un oraș nou. Afară ploua torențial, iar cafeneaua în care mă aflăm oferea un pic de culoare în tot griul în care am găsit orașul.
Ploua aproape neîntrerupt de două săptămâni, iar umbrela devenise o prelungire a mâinii mele, nelipsite oriunde mergeam.
Într-un loc în care aproape nimic nu mi-era familiar, am simțit nevoia să mă agăț de ceva pentru a înțelege mai bine unde mă aflam. Iar acest lucru a însemnat inclusiv să învăț să accept vremea ploioasă.
Adevărul e că nu mi-a plăcut Luxemburg de la început. Poate și pentru că veneam din Budapesta, o capitală efervescentă, unde mereu se întâmpla ceva. Aici, orașul e mic, cu un ritm mai lent, unde mi s-a părut absurd că majoritatea magazinelor se închid la 6, iar duminica străzile sunt mai degrabă pustii.
Prin comparație, Luxemburg era extrem de diferit. Dacă atunci când spuneam că locuiesc în Budapesta, vedeam pe chipurile celorlalți o ușoară compătimire, când menționam că sunt în Luxemburg, percepeam mai degrabă o admirație automată. Ironia era că eu, de fapt, simțeam că mă sufoc într-un spațiu prea mic. Trăirile mele erau exact pe dos față de așteptările din jur.
Așa că la mai puțin de o lună după ce m-am mutat aici, am decis să merg la sală. Nu pentru că eram o pasionată de sport, dimpotrivă, n-am fost niciodată într-o relație bună cu mișcarea, dar aveam nevoie de o rutină. De un loc în care să merg și să știu că voi găsi oameni, care, în timp, poate vor deveni cunoscuți.
Doar că începutul n-a fost deloc ușor.
Prima dată când am ajuns în fața sălii, m-a cuprins o anxietate atât de puternică încât n-am putut intra. Mă durea stomacul și aveam palmele transpirate. Simțeam că toți ochii vor fi pe mine, că nu știu ce să fac, că o să greșesc, că n-o să pot ține pasul. Cu cât mă gândeam la interacțiunea cu cineva, cu atât mi se înmuiau mai tare picioarele.
Fricile și teama de necunoscut m-au copleșit. Așa că m-am întors grăbită acasă. Drumul s-a simțit apăsător pentru că nu-mi puteam opri gândurile critice: mă învinuiam că n-am avut curajul să-mi duc planul până la capăt. M-am muștruluit în gând de câteva ori: ba că arăt rău, ba că nu știu să mă comport, ba că habar n-am să folosesc aparatele. Abia după, am respirat adânc și mi-am spus cu o urmă de blândețe că poate data viitoare va fi mai bine.
Am revenit și a doua oară cu aceleași frici, doar că de data asta n-am mai fugit. M-am simțit stângace în continuare, dar mă liniștea puțin ideea că sunt aproape de ușă și pot să plec oricând.
Am continuat să merg, săptămână de săptămână, până când ceva s-a schimbat. Exercițiile nu mai păreau imposibile, corpul a început să se relaxeze, iar eu n-am mai fost terifiată să mă las văzută.
Nu cunoșteam pe nimeni când am fost invitată, din senin, la o aniversare. Deși a fost tentant să refuz, am ales să nu o fac. Cum altfel mă pot integra într-un loc dacă îmi vine constant să fug?
Așa am cunoscut-o pe MJ, o doamnă luxemburgheză de 60+ ani, care nu își arată deloc vârsta. E subțirică, blondă, cu brațele lucrate și mult mai energică decât majoritatea de la sală. Se vede că sportul e o prioritate pentru ea și, aveam să aflu mai târziu, are această disciplină de mai bine de 10 ani.
M-a impresionat că a decis să își petreacă ziua de naștere cu oamenii care vin regulat la bodypump. Nu doar că a vrut să împărtășească acest moment important cu mine, dar a și gătit câteva checuri aperitiv cu legume și pui.
MJ e genul acela de prezență care adună oameni în jur fără să ceară nimic în schimb.
Ușurința cu care jonglează dintr-o limbă în alta pentru a-i face pe ceilalți să se simtă confortabil, m-a inspirat. Vorbea cu mine în engleză, cu o persoană din stânga mea în germană, iar în colțul celălalt de masă, vorbea în franceză. O făcea fără efort, ca să-i facă pe ceilalți să se simtă incluși.
Atunci am înțeles că sportul nu e doar despre mișcare. E și despre ritualuri comune, priviri care încep să devină cunoscute, fețe care îți zâmbesc și te întreabă cum ți-a fost în weekend.
Am descoperit astfel cum același hobby crează punți între oameni, indiferent de vârstă sau parcurs. Oameni din Germania, Franța, Belgia, Polonia, Ungaria. Toți aduși la un loc de mișcare, dar și de MJ.
Orele de sport au devenit printre puținele momente din săptămână în care simt că sunt cu adevărat prezentă. Gândurile nu mai ruminează până la exasperare, mintea se liniștește, iar corpul lucrează. Mă concentrez să mă sincronizez cu cei de lângă mine, iar acest ritm comun îmi dă un sentiment de apartenență.
MJ m-a convins să mai adaug un antrenament pe lângă cel de bodypump. Iar după ceva timp, tot ea m-a convins să îl adaug și pe al treilea, toate în aceeași zi. Nu cu presiune, ci cu o forță molipsitoare care m-a făcut să vreau să încerc. Când mă plângeam că n-am energie, îmi spunea râzând „Cum să nu ai energie? Ai jumătate din vârsta mea!”.
Se împlinesc doi ani de când merg constant, fără să mai găsesc scuze atunci când plouă torențial, când e vreun cod roșu de îngheț sau vreo durere surdă de cap.
Dincolo de o stare fizică bună și de o postură mult îmbunătățită, sportul a devenit un obiectiv important pentru mine. Într-o țară în care văd zilnic oameni ca MJ, care aleg mișcarea ca stil de viață, am învățat poate cea mai valoroasă lecție: ce pare imposibil la început, devine posibil prin efort și disciplină.
Cândva, n-am avut curaj nici măcar să intru în sală. Astăzi sunt în primul rând. Ridic chiar și 28 de kilograme la peste 140 de repetări, iar MJ e acolo, în stânga mea, îmi zâmbește și mă încurajează.
Bodypump mi-a arătat că sunt mai puternică decât aș fi crezut vreodată, iar orașul, până la urmă, s-a dovedit a fi contextul potrivit în care să învăț să cred mai mult în mine.
Astăzi, nu doar că mă privesc altfel, dar și locul în care mă aflu îl văd cu alți ochi. Nu doar că l-am acceptat, dar a început să-mi placă și să-mi aducă o liniște pe care n-o credeam posibilă.
Sper să o găsești pe MJ în partea ta de lume și că îți va îmbogăți viața cel puțin pe cât a făcut-o în cazul Deliei. Și dacă ai șansa acestei întâlniri, te încurajez să o onorezi cum se cuvine pentru că nu se știe cât timp va ține.
Astăzi, discursul din jurul comunităților este aproape obsesiv concentrat pe numere și scalare. Într-un context de fast growth, astfel de intersecții de destin nu sunt posibile. În schimb, un ritm domol și o stare de prezență profundă, alături de dorința de a îi ajuta pe ceilalți, îți aduc daruri cum nici nu îți imaginezi.
Asta fac comunitățile cu adevărat valoroase. Restul sunt just numbers.
Cu lipici,
— Oana
🍯 Resurse lipicioase
Dacă ești în București pe 15 septembrie, te încurajez să mergi la a treia ediție Cum am făcut, un eveniment de Media DOR. O să afli de la Sorana Stănescu, Alina Păduraru (Recorder) și Attila Biro (Context) cum își fac munca de jurnaliști. E free, dar trebui să te înscrii aici.
Unul dintre episoadele preferate din Hidden Brain — Escaping Perfectionism: “A lot of people associate perfectionism with really high standards. That's true, but actually perfectionism is far, far deeper than what we see on the surface because what really matters is where it's coming from (…), a sense that I'm not good enough, that I'm not perfect enough and I need to prove to other people all the time that I'm worth something, that I matter in this world.“
O melodie pe care am primit-o recent a devenit o mică obsesie ❤️
”I used to fly
When I was a child
Never thought I'd
Fall out the sky
Before I knew the world was a stage
And all I loved was destined to break
The more I try leaving my cage
It doesn't feel safe
A little bit of sun
Is what I need
A little bit of air.”
Oana, îți mulțumesc pentru spațiul pe care l-ai deschis pentru a-mi împărtăși povestea. Prețuiesc generozitatea ta! ❤️