Conversație cu lipici cu Gabriela Popescu
Sportul schimbă comunități și vieți deopotrivă, iar ce se întâmplă la Gura Humorului vorbește de la sine.
În 2016, Niki Lauda, triplu-campion F1 și antreprenor în aviație, a ținut un discurs emoționant la Laureus Awards, în care dedica pierzătorilor premiul care i-a fost înmânat în prezența unor atleți de top din toate sporturilor.
“Winning is one thing, but I always learned more out of losing. I got stronger in losing. Today, the world is not going in the right direction, and that’s worrying me. The sport should be the best ambassador for the future generations to get us closer again.”
Cei care mă cunosc mai îndeaproape știu măcar o parte din legăturile mele cu zona sportivă: am dat o probă pentru fotbal feminin, am jucat la campionatele locale până prin clasa 11-a, cer mingea copiilor de la bloc ca să fac câteva driblinguri, îmi iau inspirație din biografiile atleților.
Sportul modelează caracterul, iar asta mi-a fost confirmat de Gabriela Popescu, prima femeie-președinte în rugby-ul românesc. Am avut ocazia să o cunosc digital în cadrul rezidenței Ashoka România. Timp de trei luni, peste 35 de changemakers din țară ne-am văzut săptămânal ca să învățăm cum putem să ne facem mai bine munca în tranșee. Pe lângă sesiunile de lucru, am avut ocazia să cunoaștem poveștile unor oameni care schimbă țara în mai bine. 🫶
Așa am aflat despre activitatea Gabrielei în comunitatea de rugby din Gura Humorului, iar la o lună distanță de când am terminat rezidența mi-am făcut curaj și i-am scris. Ce urmează este o conversație care sper să te lase cu o stare din care să construiești în partea ta de lume.
Ești prima femeie-președinte în rugby-ul românesc și un pionier al sportului pentru schimbare socială. Cum ai ajuns să faci asta și care este viziunea ta?
Când eram mică, visam să fiu profesoară de engleză. Între timp, am mai câștigat unele pariuri cu viața, pe altele le-am pierdut, și printr-o serie de circumstanțe și momente în care am încercat să mă regasesc, am înțeles potențialul sportului. Mai întâi la nivel individual, iar ulterior i-am descoperit impactul comunitar pe meleaguri londoneze.
Îmi place să cred ca rugby-ul m-a descoperit decât invers. Semințele proiectelor de sport pentru impact social au fost sadite de când descopeream impactul pe care fotbalul și rugby-ul îl aveau în comunitățile de pe malul Tamisei. M-am întors în 2010, iar acestea au înflorit printr-o serie de oportunități, oameni-resursă, multă reziliență și o echipă cu aceeași viziune. Sportul este cea mai la îndemână unealtă pentru a rezolva numeroase provocări sociale, din păcate prea puțin utilizată în România.
O dezvoltare sănătoasă a comunității poate avea loc doar într-un spațiu real de conectare.
Cum ai defini relația ta cu sportul, în general și cu rugby-ul, în special?
Am o relație complicată cu sportul, pe care l-am descoperit după vârsta de 20 de ani. Contrar vieții mele profesionale, sunt mai degrabă un om de sport individual, cu o pasiune ascunsă pentru alergat și câteva maratoane și semi-maratoane.
Pentru mine, există două lucruri care îmi oferă un important sentiment de libertate. Primul e fiecare moment în care pun piciorul pe pămant londonez, poate pentru că simt că orașul a contribuit mult la adultul de azi. Al doilea, pe care l-am descoperit când trăiam acolo, este alergatul, acel moment când pot să dau muzica la maxim în căști și să fiu doar cu mine.
Poveștile astea s-au potrivit mănușă cu cea rugbistică, în care învățăm că valorile jocului primează atât în teren, cât și în afara lui. Există puține lucruri în viață care îmi fac sufletul să vibreze cu adevărat, iar rugby-ul este unul dintre ele.
E fix ca în viață, unde cel mai important este să mergi mai departe, ghidat de pasiune, solidaritate, respect, integritate și disciplină.
Trăiesc fiecare meci la cote maxime, iar fazele de joc le asemăn foarte mult cu tot ce se întâmplă pe parcursul vieții: de multe ori plachezi, câteodată reușești, de alte ori se rotește grămada, mai dai o margine strâmbă sau muncești până aproape de buturi și ieși fără eseu. E fix ca în viață, unde cel mai important este să mergi mai departe, ghidat de pasiune, solidaritate, respect, integritate și disciplină.
Care este menirea fundației Te Aud România și în ce fel joacă un rol de catalizator pentru dezvoltarea comunității?
Te Aud Romania e primul meu copil și a pornit dintr-o ambiție de a contribui la schimbarea sistemică în România. Lumea este într-o permanentă dezvoltare și evoluție, iar copiii și tinerii sunt parte constantă a acestor atribute. Dacă vrem să ne construim un viitor mai bun, devine esențial să le oferim instrumentele și uneltele necesare, ce ulterior se pot transforma în oportunități.
Sportul de performanță reprezintă o conversie naturală a sportului de masa și tare mi-aș dori să încercam să redefinim performanța în societatea românească.
Am pornit la drum în 2014 și de 10 ani ne angajăm să contribuim la un start echitabil pentru fiecare copil prin proiecte fanion sau strategice. În această perioadă, am adunat peste 100 de parteneri naționali sau internaționali, companii private, autorități locale sau instituții publice.
Îmi place să cred că suntem echipa care conectează într-un mod pluri-dimensional: copiii cu oportunitățile, societatea civilă cu autoritățile, specialiștii între ei, tinerii cu apropierea de comunitatea din care fac parte, sportul cu valorile transpuse în viată și așa mai departe.
O dezvoltare sănătoasă a comunității poate avea loc doar într-un spațiu real de conectare. Încerc să ating acest obiectiv prin toate programele pe care organizația le dezvoltă si implementează.
Derulați multe programe care gravitează în jurul sportului. Care sunt cele care produc cel mai mare ecou și de ce crezi că se întâmplă asta?
Sportul de masă are numeroase valențe în dezvoltarea tinerilor și este un bun catalizator de conectare al comunității. Sportul de performanță reprezintă o conversie naturală a celui de masă și mi-aș dori să încercam să redefinim performanța în societatea românească.
Sportul de performanță echivalează cu a means to an end și sportul de masă este ușa de intrare spre o plajă largă de atribute și calități. Ecoul pe care acestea le produc se afă într-o relație de interdependență cu obiectivul fiecărui proiect.
În 2017, porneam la drum cu Rugby pentru toți, cel mai complex program de educație non-formală pentru tineri cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani, recunoscut la nivel național (am susținut peste 100 de tineri momentan). Această poveste este despre sport ca o unealtă de empowerment, o cale spre un „eu” mai bun. Între 10% și maxim 20% ajung să facă performanță, însă toți tinerii din program numesc această comunitate „o a doua casă”, locul unde se simt liberi.
Un ecosistem are potențialul de a funcționa cât mai bine cu putință atunci când fiecare participant se dezvoltă în ritm similar.
Prin Mini Rugby pentru toți, am creat o rețea de peste 15 profesori de educație fizică și sport ce învață copiii cu vârste între 6 și 14 ani să redescopere bucuria jocului. Au fost episoade rugbistice care au adunat și peste 300 de copii în cadrul proiectului. Rugby Club Gura Humorului, singura echipa de rugby din Romania finanțată în totalitate din mediul privat, este prima încercare de a urca treptele spre performanță.
În ultimii doi ani, am descoperit și puterea sportului în incluziunea socială a refugiaților ucraineni prin proiecte dedicate dialogului intercultural prin sport. Realitatea este că nu ai nevoie de zeci de ore de cursuri de limbă și, uneori, nici de translator ca sa ghidezi copiii și tinerii să își zâmbească, să își dea pase unul altuia și să fie curioși.
Care sunt câteva particularități care definesc comunitatea pe care o dezvolți la Gura Humorului? Ce o face specială?
Echipă. Conectare. Conexiune. Sprijin. Valori.
În parcursul meu, am descoperit comunități speciale în multe zone ale țării. Unul dintre segmentele dominante de la Gura Humorului are în vedere un ecosistem în care fiecare verigă este cât mai bine reprezentată: voluntari, suporteri, beneficiari, parteneri, sponsori etc.
Simt că mi-am făcut bucățica de bine atunci când mă uit la evoluția caracterului unui tânăr participant la program, la cum a ajuns din copilul timid și cu frici într-un tânăr încrezător și cu oportunități de viitor.
Încercam să oferim oportunități de dezvoltare pentru fiecare segment în parte, atât cât stă în puterile noastre. Un ecosistem are potențialul de a funcționa cât mai bine cu putință atunci când fiecare participant se dezvoltă în ritm similar.
Recunosc că sunt un mare fan al lucrului bine făcut. Câteodată îmi iese, alte dăți mai e necesar puțin efort, însa întotdeauna dau tot ce am și încă puțin pentru fiecare proiect, program sau activitate în care mă implic.
În întâlnirea Ashoka Fellow Residency, povesteai că impactul este mult mai nuanțat decât cerințele finanțatorilor sau ale stakeholderilor. Cum arată pentru tine și de ce este esențial să privim mai departe de numere?
Sportul românesc este acaparat de foarte multe paradigme și convingeri limitative. De la sportul ca o variantă înlocuitoare a școlii, mulți am auzit sintagma „Dacă nu se ține de carte, să se apuce de sport.” și până la sportul privit strict ca o unealtă de marketing și PR.
Pot accepta conceptul de management orientat pe rezultate, dacă agreăm că este relevant impactul calitativ și cantitativ. Poveștile sportive ale copiilor și tinerilor sunt despre mai mult de atât: construiesc caractere, învață disciplina și perseverența, inspiră respect și transpun valori în toate arenele vieții.
Repriza a 3-a nu este despre câștigător și pierzător, ci despre respectul arătat adversarului, despre faptul că fiecare jucător a dat tot ce a putut în teren și despre valorile care ne unesc.
Am avut un participant la programul Rugby pentru toți care a fost lăsat singur acasă de la vârsta de 14 ani, cel puțin 6 luni pe an, să aiba grijă de 2 frați mai mici, alături de o bunică. Șansele de a încheia ciclul liceal de învățământ erau minime. Astăzi, tânărul are 20 ani, a terminat școala profesională și are o meserie, demers în care l-am sprijinit. Rezultatele reale sunt cele care se pot vedea în minim cinci ani și sunt greu de măsurat, mai ales când vorbim despre dezvoltare personală.
Pentru mine, este suficient să inspiri tinerilor încredere în ei înșiși, să le oferi un umăr și să-i înveți că totul este posibil dacă muncești și perseverezi în direcția asta. Simt că mi-am făcut bucățica de bine atunci când mă uit la evoluția caracterului unui tânăr participant la program, la cum a ajuns din copilul timid și cu frici într-un tânăr încrezător și cu oportunități de viitor.
În același cadru, ai descris conceptul de repriza a 3-a, cu care am rezonat mult. Te rog să îl scrii împărtășești și să ne spui în ce fel facilitează apartenența.
Conceptul de repriza a 3-a este atribuit rugby-ului de școală veche, mai mult amator decât profesionist, din anii 1990. Printre multe alte atribute specifice, cum ar fi faptul că doar căpitanul vorbește cu arbitrul sau că poate sancționa cu cartonaș galben orice jucător care adresează injurii, repriza a 3-a, așa cum a fost numită de francezi, este de departe una din cele mai înalte demonstrații de solidaritate, fraternitate și sportivitate.
Ea unește ambele echipe participante în vestiar sau la marginea terenului ca să celebreze pasiunea pentru sport, efortul depus în teren, respectul față de echipa adversă, fără să conteze rezultatul sau potențialele adversități. Repriza a 3-a nu este despre câștigător și pierzător, ci despre respectul arătat adversarului, despre faptul că fiecare jucător a dat tot ce a putut în teren și despre valorile care ne unesc.
Toți avem nevoie de țeluri, idealuri, interese similare pentru a putea fi împreuna și sportul face fix asta.
La Gura Humorului ținem foarte mult la repriza a 3-a. Facem asta în mod regulat, deși e adevărat că nu toate echipele adverse își doresc sau pot participa (unele pleacă înapoi acasă imediat după meci).
Indiferent de adversar, toate meciurile echipei de rugby de seniori sfârșesc cu o masă pe care o iau jucătorii împreună, alături de suporteri, reprezentanți ai sponsorilor, membri ai echipei de management, soțiile și copiii acestora. Este un timp de conectare, de aducere aminte a tuturor valorilor care scriu poveștile rugbistice.
Ai scos în lume primul ghid dedicat sportului pentru impact social și o serie de programe pentru copii și adolescenți, axate pe învățare interactivă. Ce îți propui să obții prin această resursă și ce ecou a provocat până acum?
Recunosc că acest ghid încă își mai are de îndeplinit obiectivele. A apărut în urma numeroaselor telefoane pe care le primeam de la oameni de la firul ierbii, care își doreau să implementeze proiecte similare în comunitățile lor. Fără ei, probabil ghidul nu ar fi văzut lumina zilei. Mi-am dorit ca acest model să le fie sprijin, să inspire și să devină o resursă importantă pentru conceptul de sport pentru dezvoltare socială.
Ghidul a fost publicat în print în peste 100 de exemplare și este disponibil gratuit online (avem peste 2500 de descărcari). Mi-aș dori să pot pleca în turneu cu ghidul, să le dau curaj oamenilor să facă primii pași în direcția asta și să îi învăț să aplice pașii din ghid pe specificul comunității lor.
Voi considera că am atins succesul dorit cu acest ghid când altcineva va găsi resursele, inspirația și înțelepciunea să scoată în lume o variantă a doua, poate mai complexă sau dedicată altui sport.
De ce este sportul un lipici atât de puternic în coagularea oamenilor?
Sportul unește oameni și comunități prin voluntariat, participarea la evenimente și valori comune. Toți avem nevoie de țeluri, idealuri, interese similare pentru a putea fi împreuna și sportul face fix asta.
În final, ce îți dă combustibil să faci community building și cum ar arăta o versiune ideală a comunității pe care o reprezinți?
Și eu mă întreb uneori acest lucru. Sunt multe momentele în care vrei să renunți, însă cântăresc mai mult momentele bune ale sportului și rugby-ului românesc, cuplate cu potențialul de mindshift change și schimbare sistemică, despre care știm bine că pot avea loc doar în timp, muuult timp.
Versiunea ideală? Perfecționista din mine îți spune că voi ajunge cu greu aici, realista din mine îți spune că versiunea mea ideală de comunitate este în permanență dezvoltare, progres și construcție — “You can’t keep doing the same thing as always and expect different results.”
Rugby-ul prin lentila unui arbitru
Îl cunosc pe Dragoș Bârgăoanu de când făceam voluntariat și scriam amândoi la AltIași.ro. Am avut ocazia să jucăm tenis și sper să mai repetăm experiența pentru că este un companion pe placul meu, cu un mix bun între distracție și competitivitate.
Dragoș are 7 ani de experiență ca arbitru la Federația Română de Rugby și peste 200 de meciuri la nivel de juniori și seniori. L-am întrebat cum se vede sportul din partea lui de lume și ce l-a atras în arena asta.
Am fost extrem de pasionat de majoritatea disciplinelor sportive, dar nu am avut ocazia să practic la nivel profesionist, așa că am căutat motive să stau aproape de fenomen. M-am implicat din mai multe roluri: creator de conținut, comentator, organizator de competiții, voluntar, participant la competiții de amatori. Când am văzut un anunț despre un curs de arbitraj pentru rugby, am simțit că e o nouă oportunitate fiu aproape.
Sunt un arbitru atipic, care n-a practicat rugby și care s-a apucat de arbitraj la vârsta la care unii sunt deja la apogeu, aproape de 30 de ani. Am 37 și încă sunt în grupul arbitrilor de rugby din România grație susținerii pe care am primit-o constant din partea colegilor (astăzi prieteni). Această camaraderie m-a convins să mă dedic rugby-ului pentru că am întâlnit-o nu doar între arbitri, ci și între jucători, antrenori și suporteri.
Indiferent de încrâncenarea din timpul meciului, de placajele dure încasate sau numărul de căderi și ridicări de pe parcursul unei partide, jucătorii se felicită la final, se îmbrățișează și sunt capabili să socializeze după fluierul final.
Rugby-ul este sportul în echipă pentru care se potrivește cel mai bine sintagma „nu contează pe cine ai în față, contează pe cine ai alături”. Cert e că odată ce descoperi atmosfera de la rugby, e aproape imposibil să te mai depărtezi de ea. Poate că rugby-ul nu e un sport atât de popular și din pricina numărului mare și complexității regulilor, însă e un sport imprevizibil.
Ca arbitru te întâlnești în fiecare meci cu noi situații pe care trebuie să le interpretezi în spiritul jocului și în fracțiuni de secundă. Este necesară o analiză continuă și studiu intens al regulamentului și modificărilor constante care se fac anual pentru îmbunătățirea siguranței jucătorilor și pentru a dinamiza meciurile.
Pentru arbitri, un meci de rugby începe cu câteva zile înainte cu analiza echipelor și jocurilor anterioare și se termină câteva zile după, cu evaluarea performanței și setarea liniilor de îmbunătățire pentru viitoarele partide. Practic, n-ai cum să te plictisești.
📮 Bine de știut
Newsletterul intră în vacanță și la programul de vară, ceea ce înseamnă că voi publica o dată pe lună până în toamnă. La decizia asta a contribuit faptul că am în vizor niște povești cărora vreau să le ofer mai mult timp, dar și că mă bucur de o colaborare remote pentru care sunt profund recunoscătoare și care îmi oferă privilegiul de a lucra de (aproape) oriunde.
Cu lipici,
—Oana