Conversație cu lipici cu Andreea Giuclea

Comnitățile sportive sunt printre cele mai savuroase surse de inspirație pentru cei care poartă pălăria de community builder.

Hey!

Bine ai revenit în prima linie de conversație în jurul comunităților: cum le facem, cum le creștem, cum ne dau sens și cum ne luăm însemnătate din ele. Dacă este primul episodul Lipici în comunitate care ajunge în inboxul tău, te invit să dai o raită prin edițiile anterioare sau, măcar, prin manifest.

---

🔖 Notiță

Am aterizat din nou printre studenți, yaaay!, doar că de data asta la invitația lui Tiberiu Stanciu, a cărui munca la Atelier Spre merită urmărită și susținută.

Este prima oară în care am fost invitată alături de Ilinca Roman (designer și ilustrator) și Alexandra Berdan (arhitect și antreprenor la A+noima), my partners in crime la Creativ înainte de cafea.

Am povestit despre cum a apărut povestea, cum punem abilitățile complementare la bătaie și care este procesul creativ. Cu ocazia asta, mi-am reamintit de ce m-am apucat de proiectul ăsta și am fost mândră să văd ce mult le poartă semnătura și colegelor mele. Forever grateful pentru invitație și dialog!

---

Despre povești din sport și comunități

O urmăresc pe Andreea Giuclea de dinainte să dea la apă bijuteria ei de newsletter — Povești din sport, pe care vi-l recomand călduros. Cred că unul dintre articolele care și-a pus cel mai mult amprenta asupra mea este eseul Goluri mai multe, glezne mai fine, căruia sper să îi dați o șansă la lectură.

M-am regăsit pentru că și eu am jucat fotbal până prin clasa a 11-a și am fost ba certată, ba luată peste picior, ba pusă la locul meu, ba ironizată. În ciuda lipsei de încurajări (în afară de colegii de echipă și de familie), am participat la campionate între școli și la alte competiții locale. Astăzi, aș zice că eram chiar bună și că aveam un potențial dovedit.

Din când în când, mai fac exerciții de imaginație cu privire la cum aș fi trăit o viață sportivă în adevăratul sens al cuvântului. Andreea și scriitura ei mă ajută să continui să visez și, în egală măsură, în amintește de ce îmi place atât de tare lumea asta.

Așa cum i-am scris de curând, ca feedback la o ediție a newsletterului, nu de puține ori, email-urile ei mi-au fost bornă și mi-au dat curaj. Poveștile spuse, citatele din cărți, interviurile, toate mi-au reamintit că e okay să mai pierzi, să te mai antrenezi, să mai încerci. Și că victoria nu e întotdeauna echivalentul unei medalii pe care o atârni de gât.

Așa că ce om mai potrivit cu care să discut despre comunitățile sportive puteam să găsesc? Când vine vorba despre community building ca disciplină într-un sens mai larg, simt nevoia să îmi deschid orizonturile către tot felul de arome și texturi. Avem comunități sportive, civice, de angajați, de brand, de fani, de produse, de interes și-tot-așa, iar fiecare aduce nuanțe interesante. Mai mult, cred că este esențial să arăt diversitatea și să o pun în lumina reflectoarelor.

---

Ce este așa magic la sport încât îi face pe oamenii să se adune cu atâta patos și să rămână pe aproape ani de zile?

Pot fi multe motive pentru care oamenii se îndrăgostesc de sport: pentru unii, relația asta poate începe printr-o pasiune moștenită din familie, o iubire pentru o anumită echipă transmisă la vreun părinte; pentru alții poate fi un spirit competitiv foarte dezvoltat, nevoia de adrenalină sau sentimentul de apartenență, de conexiune cu oameni care-ți împărtășesc interesele și pasiunea. 

Sportul ne arată cum lucruri improbabile pot deveni posibile, dacă crezi și muncești pentru ele.

Cred că privim și iubim sportul și pentru emoțiile diverse, dar foarte intense pe care le oferă: de la fericire la exasperare, de la dezamăgire la mândrie. Pentru că ne oferă o formă de escapism, inspirație și modele, povești emblematice ale sportivilor cu care empatizăm și pe care-i admirăm, pentru că ne arată cum să depășești adversitatea, cum să îți împingi limitele fizice și psihice, cum să fii curajos, să nu te temi de eșec, să-ți asumi riscuri, cum să muncești toată viața pentru un vis și să crezi în el până la capăt, pentru că atât timp cât nu renunți, ai o șansă. 

Sportul ne arată cum lucruri improbabile pot deveni posibile, dacă crezi și muncești pentru ele. Ne arată că și un underdog poate să câștige, că poți reveni după accidentări grave, poți deveni mai puternic, mai rapid, mai bun în ce faci și că poți întoarce soarta unui meci care părea pierdut. Cred că avem nevoie de sentimentul ăsta al posibilului în viețile noastre.

Simți că faci parte dintr-o comunitate sportivă sau ești, mai degrabă, jurnalista care observă (și mai trăiește jocul din când în când)?

Îmi place să spun că fac parte din comunitatea iubitorilor și consumatorilor de sport. Faptul că sunt, la rândul meu, foarte pasionată de acest univers mă ajută în încercarea de a înțelege cum funcționează, pentru că am o curiozitate și o fascinație pentru domeniul despre care scriu.

Cred că o comunitate e puternică adunci când se coagulează în jurul valorilor pe care membrii ei le văd reprezentate într-o echipă sau un sportiv.

Asta e și o motivație pentru mine, ca prin poveștile pe care le documentez să aduc mai aproape cititorii de această lume, să o cunoască și să o înțeleagă mai bine, pentru că mi se pare că ne oferă lecții importante despre curaj, perseverență și disciplină, despre cum ne raportăm la eșec și la succes, cum lucrăm în echipă și cum se poate obține performanță, în orice domeniu.  

Crezi că o comunitate sportivă este în jurul unei idei, a unei filozofii sau mai degrabă a unor jucători (stars)?

Cred că o comunitate e puternică adunci când se coagulează în jurul valorilor pe care membrii ei le văd reprezentate într-o echipă sau un sportiv. Poți iubi o echipă pentru stilul de joc atractiv, pentru felul în care respectă tradiția, pentru faptul că domină un anumit sport, pentru că are o relație puternică cu fanii; la fel cum poți iubi un sportiv pentru talentul lui unic sau pentru felul cum muncește, pentru spiritul de luptă, pentru fairplay, pentru că e se implică în cauze sociale, pentru că nu se dă niciodată bătut etc.

Nu zic că alegerea asta e mereu așa rațională, întotdeauna e și o urmă de subiectivism, dar cred că afinitățile noastre pentru o comunitate sau alta sunt ghidate și de o serie de valori comune, de atitudini pe care ne-ar plăcea să le avem sau să le vedem mai des în jur.

Comunitățile sportive sunt campioane la apartenență. Ce crezi că le ajută să fie așa lipicioase?

Sportul este, în esență, o experiență colectivă, socială. Fie că ești în teren și îl practici, fie că îl trăiești de pe margine, ca fan, îți oferă șansa unei experiențe comune, iar experientele comune ne apropie. Se bazează pe interacțiune, pe valori împărtășite, pe fairplay, pe ideea de-a lupta pentru un scop comun, pe ritualuri la care iei parte împreună cu cei din jur: cânți un imn, porți aceleași culori, fluturi un steag, ești în fiecare duminică, la aceeași oră, pe același scaun din tribună sau din vreun bar.

Iar sentimentul de-a fi parte dintr-o mulțime de oameni care e acolo pentru același motiv, care își dorește același lucru, speră și visează la același rezultat, suferă și se bucură împreună e un argument puternic pentru a ține împreună un grup de oameni. 

Pentru fanii dedicați, pasiunea pentru o echipă devine parte din viața și rutina lor, ca orice altă activitate.

Există însă și un revers al medaliei, pentru că toată această pasiune și comportament tribal din jurul fenomenelor sportive, care au la bază ideea de rivalitate, poate să funcționeze și în sens opus: să întărească stereotipuri, să amplifice conflicte, să propage ură și violență. De asta, sportul a și fost deseori folosit în scop politic, pentru că stadioanele, și mai ales galeriile sportive, sunt un teren propice pentru răspândirea urii, intoleranței, naționalismului, rasismului, etc.

Fan Clubul Arsenal România este inițiat și păstorit de o femeie, iar în 2021 au publicat o carte în cinstea echipei. Ce crezi că spune gestul pentru comunitatea lor de fani?

Roxana Dolofan se numără printre membrii fondatori ai Arsenal România Supporters Club, dar nu e singura inițiatoare, și a devenit oficial președintă în 2019. Faptul că au publicat o carte despre primii 10 ani de existență mi s-a părut o inițiativă foarte frumoasă tocmai pentru că a pornit din interiorul fan-clubului, format din oameni aduși împreună de pasiunea pentru o echipă și care au trăit experiențe care au însemnat atât de mult pentru ei încât au vrut să le pună pe hârtie, să le poată da mai departe, ca poveștile lor comune să nu se piardă.

Și mai emoționant mi se pare faptul că proiectul a fost început de un membru al fan-clubului care între timp a murit, iar cartea  a fost și un mod de a-i continua munca și de a-i păstra vie amintirea, implicarea și devotamentul pentru comunitate.

Cele mai puternice comunități se clădesc pe ritualuri puternice. Cum ai experimentat relația dintre fani și echipele preferate? Ce este la mijloc: pasiune, obsesie, iubire, religie, speranță?

E un mix din toate astea, cred. Pentru fanii dedicați, pasiunea pentru o echipă devine parte din viața și rutina lor, ca orice altă activitate. Fac parte din comunități online (fan-cluburi sau forumuri), sunt la curent cu toate știrile despre echipă și foarte rar ratează meciurile, fie că le văd acasă, în baruri, împreună cu alți suporteri, sau pe stadioane.

Am vorbit cu fani care călătoresc peste tot în lume ca să susțină, de exemplu, echipa națională de handbal feminin, pe cea de fotbal masculin sau ca s-o vadă pe Simona Halep jucând la turnee. Unii fac eforturi financiare destul de mari pentru asta, dar o simt ca pe o datorie să fie acolo, să susțină echipa, să trăiască experiențe și emoții pe care spun că nu le găsesc în altă parte și care cred că dau o stare de dependență.

Am vorbit cu fani, mai ales din orașe mici, care mi-au zis că orele pe care le petrec pe un stadion sau într-o sală de sport la meciurile echipei locale sunt highlightul săptămânii; e locul unde-și revăd prietenii, unde alungă grijile de peste zi, unde se încarcă cu energie.

Ce sporturi din România crezi că sunt underrated și implicit nu au comunitățile pe care le-ar merita? 

Cred că multe sporturi ar merita mai multă atenție, mediatizare și, poate investiții, dincolo de fotbalul masculin. Handbalul și tenisul feminin au crescut mult în ultimii ani, mai ales în urma rezultatelor avute de sportive ca Simona Halep, Cristina Neagu sau echipa națională de handbal, dar chiar și acolo e loc de mai mult interes și de mai mulți fani la meciuri.

Fotbalul feminin, de exemplu, cred că are un mare potențial să crească în următorii ani, mai ales că la nivel global s-a dezvoltat și investit foarte mult. Sunt și în țară multe jucătoare pasionate care încearcă să ridice nivelul și ale căror povești sunt importante.

Sunt sporturi olimpice care au avut rezultate impresionante, dar asupra cărora ne îndreptăm atenția doar în perioada Jocurilor Olimpice, cum sunt scrima, canotajul sau tenisul de masă. Spadasina Ana-Maria Popescu, vicecampioană olimpică vara asta la Tokyo, care s-a și retras în decembrie, a vorbit de mai multe ori despre cum a suferit în perioada junioratului din cauza condițiilor de pregătire, a echipamentelor ponosite pe care le purta la concursuri și a dezinteresului pe care-l simțea față de rezultatele ei, mereu pe plan secund după evenimentele din fotbal.

Sigur, scrima e un sport de nișă și la nivel internațional, nu poate fi comparat cu fotbalul ca nivel de popularitate și interes, sau cu alte sporturi care sunt poate mai ușor de urmărit; dar când auzi una dintre cele mai importante sportive ale României din ultimul deceniu vorbind despre cum e să joace în săli goale, fără spectatori, nu poți să nu te gândești că unele sporturi, sportivi și sportive ar merita mai mult.

Ea face o treabă foarte bună acum, folosindu-se de propriul succes și popularitate ca să atragă oameni și investiții către scrimă, cu gândul la generațiile viitoare. E nevoie de povești de succes, de personaje care să facă un pas în față și să fie o portavoce ca un sport să crească, dar nu e suficient.

“Când cânți un cântec alături de alte voci, când strigi o scandare, faci valuri sau aplauzi la unison cu zeci de mii de oameni, te simți legat de cei din jur.“

Ce crezi că transmite gestul fanilor Liverpool care nu au putut fi prezenți la meciuri și au făcut o campanie prin care au trimis bannere și steaguri ca stadionul să nu fie gol?

În pandemie, când n-au putut fi prezenți fizic pe stadion din cauza restricțiilor, au așezat bannere și mesaje de încurajare în tribune, ca jucătorii să-i simtă aproape la meciuri și să nu fie demoralizați de scaunele goale.

Mi-a mai plăcut felul în care cluburile și jucătorii s-au întors și ei către comunități și au încercat să ajute în pandemie.

A fost un moment în care imnul lor, You’ll Never Walk Alone, chiar s-a potrivit foarte bine, pentru că le-a amintit că au în spate atât de mulți oameni care îi susțin, chiar dacă nu o pot face de aproape. Sunt puțin subiectivă, pentru că e echipa mea preferată, dar unul din motivele pentru care îmi place Liverpool e tocmai relația specială pe care o are cu comunitatea locală, cu orașul, cu fanii, care crează o atmosferă impresionantă la meciurile de acasă. 

Dar au fost multe alte exemple asemănătoare în pandemie, când echipele și fanii s-au văzut nevoiți să se adapteze și să găsească modalități creative pentru a-și arăta susținerea și a se asigura că relația asta strânsă nu se pierde din cauza distanței.

Unul dintre cele mai frumoase a fost când Ajax și-a topit trofeul de campioană a Olandei și l-a transformat în 42.390 de stele pe care le-a împărțit cu fanii care și-au cumpărat abonamente în sezonul în care n-au avut voie pe stadion, pentru că „succesul clubului e și succesul lor”.

Mi-a mai plăcut felul în care cluburile și jucătorii s-au întors și ei către comunități și au încercat să ajute în pandemie, fie prin donații, fie încercând să fie aproape de oamenii vulnerabili, aflați în risc de mai multă izolare socială: au dat telefoane fanilor în vârstă sau celor bolnavi, le-au trimis vederi și urări de la mulți ani, au pornit proiecte care oferă acces la educație și locuri de muncă tinerilor din comunități defavorizate.

Și să nu uităm campania inițiată de fotbalistul englez Marcus Rashford pentru a oferi mese copiilor defavorizați și pentru reducerea sărăciei în care mulți dintre ei cresc, așa cum a fost și cazul lui.

Sunt tribunele (de orice fel) locurile cele mai potrivite prin care membrii unei comunități să își exprime apartenența?

Cred că tribunele sunt un loc bun de a aduce oameni împreună, da. Pentru că oferă un pretext și un spațiu unde oameni cu interese comune trăiesc experiențe comune, în mod repetat, dar și ritualuri care ajută la închegarea acestui sentiment de apartenență.

Cum să lași deoparte orgoliile și să cauți calea de mijloc și binele comun al grupului, cum să fii generos și să-ți ajuți coechipierii să devină mai buni.

Când cânți un cântec alături de alte voci, când strigi o scandare, faci valuri sau aplauzi la unison cu zeci de mii de oameni, te simți legat de cei din jur, chiar dacă nu-i cunoști; pentru că aveți un scop comun, sunteți acolo din același motiv, sperați la același rezultat. Iar aceste experiențe devin amintiri comune care în timp te leagă și mai mult de cei din jur, pentru că împărtășești cu ei fericirea sau suferința, iar ei înțeleg, fără să fie nevoie de cuvinte.

Într-unul din newsletterele tale ai scris un citat* din David Goldblatt pe care îl păstrez aproape. E suma părților ingredientul esențial dintr-o comunitate de fani?

*„Ne confruntăm cu o lipsă disperată de forme de speranță, de locuri unde oamenii să-și poată imagina că pot întoarce lucrurile și pot avea un impact colectiv. Sportul pare să fie un astfel de loc, în care vedem că există, până la ultimul fluier, posibilitatea schimbării; că oamenii pot, atunci când e nevoie, să-și ridice nivelul, împreună, și să fie mai mult decât suma părților lor. E motivul pentru care iubim sportul așa de mult și poate fi un instrument important și în sfera politicilor de mediu.” —David Goldblatt

E un citat care-mi place pentru că vorbește de un ingredient esențial în orice echipă, și una din lecțiile pe care le putem lua din sport și aplica în echipele și comunitățile fiecăruia: cum să lași deoparte orgoliile și să cauți calea de mijloc și binele comun al grupului, cum să fii generos și să-ți ajuți coechipierii să devină mai buni, pentru că atunci va beneficia întreaga echipă.

Ce mi se pare magic, mai ales în sporturile de echipă, e că îți arată în mod concret, palpabil, cum un grup foarte unit poate trece de un adversar care pe hârtie poate părea mai valoros. Pentru că, așa cum zice Goldblatt și cum zic mulți sportivi, atunci când există unitate, altruism și încredere într-o echipă, se poate autodepăși. Asta nu înseamnă că e ușor să ajungi la echilibrul ăsta, mai ales când ai atâtea personalități diferite, dar tocmai aici e frumusețea.

Care crezi că este superputerea unei comunități sportive?

Cred că tocmai felul în care potențează acest sentiment de apartenență, care e esențial pentru natura umană. Avem nevoie să ne simțim parte dintr-un grup, să ne găsim tribul, iar sportul are și o mare forță unificatoare.

Sunt exemple în istorie care arată cum poate contribui la vindecarea unor răni profunde: în Africa de Sud, de exemplu, echipa națională de rugby a jucat un rol important în reconstrucția societății post-apartheid, iar în Rwanda fotbalul a fost folosit cu intenție în procesul de reconciliere și vindecare după genocidul din 1994.

Un studiu recent arată că, de când joacă la Liverpool, popularitatea fotbalistului egiptean Mo Salah a contribuit la scăderea islamofobiei din oraș. Într-o lume tot mai dezbinată și individualistă, sportul poate să aducă oameni împreună și să creeze punți.

„Sportul ne face să simțim împreună, să gândim împreună și să trăim împreună”, mi-a spus la un moment dat psihologul sportiv Elena-Mădălina Mărgărit.

„Ne arată atât limitele umanității, cât și faptul că le putem depăși, indiferent de rasă, religie, sex, limbă și statut. Ne face să credem că putem fi mai buni, atât ca indivizi, cât și colectiv. Ne dă speranță.”

Andreea Giuclea este reporter sportiv și câteva dintre locurile în care îi poți citi poveștile sunt: newsletterul Povești din sport, DOR, Lead.ro, Treizecizero.ro. În 2018, a scos cartea Neînvinșii, o colecție de eseuri despre înfrângerile și victoriile unora dintre cei mai importanți sportivi români.