Conversație cu lipici cu Anca Loghin
Despre refugii montane, arhitectură empatică, datul înapoi comunității și, în general, despre sens.
Am cunoscut-o pe Anca Loghin la o întâlnire găzduită de Miolk, un birou de arhitectură din Iași, în urmă cu vreo patru ani. Era o primă adunare de profesioniști din domeniu și non-arhitecți (titulatură pe care am tot auzit-o de atunci).
M-am îmbrăcat în negru. Nu ca să fiu morbidă, ci ca să fiu safe, cred. Rar m-am simțit mai outsider ca în momentul cu pricina, în special pentru că discursul părea de un anumit calibru. Mai degrabă îngroșea rândurile excluderii decât pe cele ale adusului împreună, în special pentru că mare parte din narativul acestei bresle este despre competiție și comparație. Ironic sau nu, arhitectura ar trebui să ne aducă împreună, dar reușește, prea des, să divizeze. Uitați-vă la cum sunt folosite spațiile publice.
În afară de împrumutul de skill-uri pentru servicii specifice (consultanță pentru case pasive sounds familiar?), nu avem multe exemple de colaborare și co-creare între arhitecții din Iași. A fost aventura Sustainable Living Lab, unde Miolk, aPunct și A+noima și-au unit forțele pentru un proiect al Asociației Mai Bine, dar guess what?, nu s-a materializat. De ce-ul are nevoie de o ediție separată sau de vreo 2-3 cafele băute în tihnă.
Înapoi la întâlnire. Anca a fost omul de care m-am agățat la adunarea cu pricina. A fost o ancoră de care aveam nevoie ca să navighez câteva ore petrecute într-un context provocator. Și nu pentru că cineva și-a propus să îmi facă viața dificilă. Pur și simplu, unele adunări sunt prea axate pe conținut și prea puțin pe experiență. Ulterior, am avut ocazia să discutăm mai multe la o ediție Creativ înainte de cafea și într-o plimbare de 17.000+ de pași, timp în care i-am aflat povestea. Îți mulțumesc! 🤗
Am luat-o la întrebări cu lipici pentru că este un arhitect atipic, cel puțin pentru mine. Interesul pentru filozofie, apetitul pentru auto-cunoaștere și dragostea de munte sunt doar câteva ingrediente din mixul ei. Conversația noastră este despre implicarea în refugiul Scara și cum apartenența la comunitatea Asociația Montană Carpați și-a pus amprenta asupra viziunii arhitecturale. Dar, pentru că este vorba despre Anca, este întodeauna mai mult de atât.
Spune-mi cum te-ai descrie on și off the record în câteva cuvinte.
Sunt Anca, un om pasionat de firesc, simplitate și cu o mulțime de întrebări despre lume, viață și sens: de unde venim și încotro ne îndreptăm? Întrebările sunt cele care m-au condus către diverse domenii în care am căutat răspunsuri: filosofie, misterele și religiile lumii, artele frumoase, artele marțiale etc.
Sunt un om tăcut, mai mult ascult și integrez, dar sunt curioasă din fire. Îmi plac oamenii, mă încarcă natura și de mică am știut că voi fi arhitect. Culmea, sub umbrela întrebării “Ce vrei să te faci când vei fi mare?” nu am avut niciodată îndoieli, doar am urmat cursul firesc pentru această meserie, chiar dacă la acel moment nu realizam ce presupune.
Cum ai ajuns să iubești muntele, care-i începutul poveștii?
Muntele a venit foarte natural în viața mea. Cred că tata mi-a însuflețit această relație. La început, o percepeam destul de greoaie pentru că urcatul pe munte te face să te simți inconfortabil și incapabil.
Sunt din Suceava, iar întâlnirea cu Rărăul s-a produs în variate contexte. Îmi amintesc un revelion cu familia, aveam vreo 8 ani, iar mașinile nu au putut să înainteze, așa că am început un drum abrupt și înzăpezit. Eram fascinată de tot ce vedeam în jur. Au urmat aniversări în familie și drumeții adolescentine.
Muntele este o formă de relief care îți permite să ai o perspectivă deschisă, aeriană. Tot timpul mi-a plăcut această imagine a văzduhului privit de sus așa cum privește o pasăre materia. Această priveliște se relevă după o urcare anevoioasă, lungă, în care îți propui să te bucuri și de drum, nu doar de timpul petrecut pe vârf. Cred că și marea are capacitatea curativă de a spăla, dar simt că muntele oferă un aer admirativ– contemplativ pentru că în apropierea formelor condensate de materie (roca) timpul trece mai încet, într-o magie a tihnei.
Ce te-a învățat timpul (lucrativ și non-lucrativ) petrecut în natură?
Timpul petrecut în natură este întâlnirea cu adevăratul creator, nicio ființă umană nu poate atinge măiestria adevăratului Arhitect. E întâlnirea cu regnurile vieții de la scara unui grăunte la o floare, un arbore, o rocă, o pasăre. Toate acestea sunt o adevărată sursă de inspirație pentru oricine, nu doar pentru un arhitect. Și mă leagă de esența acestei meseriei pe care o practic, de cea mai mică unitate de locuire, cel dintâi cuib, cea dintâi casă, cea dintâi A-casă.
Doar ea, Natura, mă învață răbdarea și că nu tot se întâmplă acum și aici. Este nevoie de lumină, nutrienți, timp pentru ca un germene să răsară. Mă învăță ciclicitatea, o regăsim în diverse tipare repetitive, cum ar fi anotimpurile. Muntele în sine îmi arată ce înseamnă prudența pentru că trebuie să fii pregătit în orice fel de condiții - fie meteo, fie de resurse, fie de adaptare. Niciodată nu ar trebui să subestimezi Natura.
Cum ai aterizat în gașca Asociației Montane Carpați și care este rolul tău?
În 2017, am aterizat într-o gașcă care a luat naștere printr-un grup online care se numea “Gata de Munte”, administrat de Florin, colaborator și coleg de facultate și animat de persoane care își doreau să facă drumeții și să evadeze ocazional în natură. O ieșire pe munte sudează prieteniile la un alt nivel și e foarte diferit de interacțiunea urbană pentru că e nevoie de multă încredere și responsabilitate.
După 2-3 drumeții, s-a conturat un grup strâns de prieteni încât nu a mai fost nevoie de platforme digitale. De ei mă leagă multe amintiri vibrante: inițieri în escaladă, soluționări de accidentări sau situații spontane pe munte în care a conta pe celălalt devine unica opțiune. La asta se adaugă și moartea fulgerătoare a colegului nostru Costel, pe care mă bucur că am ocazia să îl menționez și să îi mulțumesc că ne-a unit infinit.
În decembrie 2020, eram în Munții Buzăului, iar un coleg din Asociația Montană Carpați, preocupat de digitalizarea hărților de la Munții Noștri, ne-a întrebat - “Ce-ar fi să facem un refugiu pe munte?” Am zis HAI, fără să avem habar ce urmează! Astfel, alături de Ana Chiprian și Florin Florescu, doi colegi arhitecți, am proiectat refugiul Scara și refugiul Curmătura Brătilei în cele două extreme Est-Vest ale crestei Făgărașului. Ambele fac parte dintr-o viziune mai amplă de 10 refugii și cabane pe parcursul a 10 ani.
Ce vă leagă și vă ține împreună ca să construiți refugii cu o miză așa mare?
Ne leagă o prietenie și un respect față de oamenii minunați din toată țara pe care i-am cunoscut și au donat timp în proiect, pasiunea și dragostea comună față de munte, crezul în acest ideal și militarea pentru reîmprospătare și revitalizare infrastructurii montane din România.
Totul este foarte diferit față de un proiect convențional, cum ar fi o casă. Sunt mult mai multe elemente noi - de la tehnologii la transport. A fost nevoie de inovație, mentalitate deschisă și plonjarea continuă în afara zonei de confort pentru a găsi cea mai bună soluție. Atenția la detalii a întregii echipe ne-a dat multă încredere și curaj în această călătorie.
Tocmai ați terminat proiectul “Scara.” Care e povestea, ce nu se vede pe social media și cum simți că ți-ai pus amprenta?
Încă din prima etapă a proiectului, când tot căutam claritate în definirea nevoilor, gabaritului și funcțiunilor acestui refugiu, mi s-a relevat această imagine foarte clară: o formă exterioară de cort susținută de o fereastră la înălțime.
Ne-am dorit o singură fereastră, iar pentru a preveni vandalismul am amplasat-o cât mai sus. În felul acesta, oamenii nu au acces la ea. Fereastra este și elementul care a transformat întreaga spațialitate, tocmai pentru că oferă o amplitudine în zona comună (care are dimensiuni reduse) și devine principalul centru de interes, comunică direct cu exteriorul. Spre ea privești când ești în interior, ea oferă căldură, lumină și se comportă ca un orologiu solar deoarece este orientată astfel încât razele intră și mângâie pereții întreaga zi și tot prin ea vezi stelele și lumina lunii. A fost minunat să fiu la fața locului să văd cum crește această imagine și din idee devine realitate.
Cum reușiți să puneți resurse și abilități diferite la bătaie pentru un bine comun?
Faptul că nu știam ce presupune și trebuia să învățăm de la 0. Am avut mult entuziasm și multă curiozitate. Am încercat să răspundem la această temă cu abordări diferite față de tot ce proiectasem până atunci.
Lucrurile se schimbă drastic la înălțimi de peste 2100m și fără logistică accesibilă: de la studiul de proiectare adaptat la vânturile puternice din creastă, la stratul gros de zăpadă, la cum îl amplasăm, luminăm și încălzim, la cum facem tehnic să avem toate cele necesare la noi, nu ne putem întoarce pentru o bormașină sau o lopată de la ultima cabană (deși e la o distanță de 3km are o diferență de nivel de 700m) și parcurgi drumul în 2h în funcție de cât de greu îți este rucsacul din spate, la cum aducem materialele la altitudinea respectivă.
Ce nu se vede din eforturile pe care le faceți, dar are impact în proces și rezultat?
Numărul de oameni și voluntari implicați, consecvența întâlnirilor și timpul dedicat studiului. Ne-am revăzut în nenumărate ședințe săptămânale timp de mai bine de un an. Am căutat răspunsuri alături de specialiști, furnizori, executanți, fie pe structura de rezistență, tablă, panouri fotovoltaice și mufe USB pentru încărcare telefon, fie pentru alegerea potrivită a finisajului interior al pereților care să răspundă exigențelor de umiditate, al pardoselii care să reziste la perforarea colțarilor de munte etc.
Un aspect care a pus pe pauză aproape 2 ani proiectul a fost găsirea elicopterului. Ne-am bazat pe MAI, dar nu am știut că anumite tipuri de elicoptere realizează mentenanță în Rusia, ceea ce nu mai era posibil în vreme de război. Mai mult, coletele au fost recalculate pentru un gabarit mult mai mic ale unui transportor privat, al cărui cost era aproape 25% din valoarea refugiului, dar, în final, a fost acoperit de Fundația Conservation Carpathia.
În ce fel crezi că ne aduc spațiile din vârf de munte împreună?
Muntele nu trebuie subestimat, iar existența unui adăpost nu este doar importantă, ci vitală. În etapa de claritate și studiu al acestui proiect, în discuțiile cu salvamontul, toată lumea menționa 50 de persoane s-au adăpostit de furtuni într-un refugiu jumătate cât cel de la Scara.
Poziţia sa se intersectează cu traseele de creastă și de iarnă, care sunt mai tehnice şi mai dificile, frecventat de mulți turiști români și străini. Într-un scenariu ideal ne putem bucura să campăm într-o seară de vară în creastă alături de gaşca de prieteni, pentru popas şi refacere, dar rolul esențial este de a proteja în caz de nevoie, de a salva vieţi și de a putea ajuta decisiv în acțiunile Salvamont de intervenție în cazul unor accidente.
Cum ți-a modelat proiectul cu refugiile montane viziunea arhitecturală?
Pentru mine, proiectele cele mai inspiraționale și care îmi rămân memorabile ca proces de cunoaștere și analiză sunt cele de la limita profesiei, dar la intersecția cu alte domenii, în care e necesar să întreb, să ascult, să mă informez și să caut diverse perspective. În final, să am capacitatea să răspund la nevoile extinse printr-un proiect, schiță sau desen.
Colaborarea de tip interdisciplinar susține această viziune mai aprofundată pentru că te invită la inovație și adaptabilitate, atât de esențiale într-o lume în continuă schimbare. După aceste valori s-a născut și atelierul de arhitectură empatic.
Cum i-ai atrage pe colegii arhitecți care lucrează doar pentru end users să se alăture în demersuri similare?
Îi invit să caute ceea ce îi încântă și să găsească puntea de echilibru între propriile pasiuni, interese și meserie, dacă nu o fac deja. De aici, să inițieze acțiuni în comunitățile lor. Voluntariatul te ajută să te dezvolți personal, să fii în contact cu noi oportunități de învățare, îți îmbunătățește comunicarea, te face să înțelegi mai bine mediul în care locuiești, să întâlnești mulți oameni faini și chiar să atașezi experiențe fructuoase CV-ului tău. Le pot promite că bucuria se va întoarce înzecit.
Iar pentru cine își dorește puțină aventură și vrea să vină pe munte și să pună mâna fizic în acest demers al refugiilor, îl invit să urmărească paginile Asociației Montane Carpați pentru că mereu se caută voluntari și să fac donații.
Într-o lume obsedată de me, me, me, cum bine zicea Anca Iosif aici, un personaj ca Anca Loghin reușește să recadreze dialogul și să îl facă mai savuros, tocmai pentru că invită oameni diferiți în jurul mesei. Nu mai este despre care pe care, despre ego sau despre cine are IDEEA, ci despre cum efortul comun contribuie la binele comun.
Indiferent de natura lor, comunitățile au nevoie, poate mai mult ca oricând, de diversitate. Asta poate însemna să plonjezi într-un demers existent, nu este nevoie să construiești ceva de la zero ca să aibă sens. Be more like Anca.
Cu lipici,
—Oana
P.S. Ilustrații de Anca Loghin ✨
Excelent interviu