Conversație cu lipici cu Anca Iosif, Re:mediu

Un dialog despre relația noastră cu natura și de ce este nevoie să îl purtăm mai des.

Hristos a Înviat!

Și mulțumesc! Asta îmi vine să spun constant către toți cei care v-ați lipit aici. Așa cum îi scriam și lui Cristi Lupșa ca reply la bijuteria lui de newsletter, faptul că aproape în fiecare zi se mai alătură cineva pe lângă casa digitală mă onorează și mă responsabilizează în egală măsură. O îmbrățișare virtuală pentru cei care susțin și cu parale. 🤗

(...) Fără să îmi ia din bucuria de a scrie despre ceea ce a devenit obsesia mea în ultimii 10 ani – community building. Aș continua și dacă ar rămâne 30 și mi-aș da silința la fel de tare. Știi de ce? Pentru că, la final de zi, o fac pentru mine. Eu am nevoia asta, eu vreau să-mi construiesc un obicei din a scrie despre ce mă interesează, eu observ first-hand dacă am o minte încleiată sau nu. Pentru că scrisul nu iartă, ci arată toate imperfecțiunile gândirii.

---

🔖 Notiță

Am dat un interviu în scris și in extenso pentru Start-up.ro, în care am povestit despre cum construiești comunități, ce mi-a stârnit curiozitatea și ce s-a schimbat în peste 11 ani de când navighez în breasla de community building. A fost un capăt de ață foarte interesant pentru tot felul de conversații care au răsărit ca urmare a poveștii de acolo, iar pentru asta sunt recunoscătoare.

De curând, a apărut și podcastul Wantsome, o companie din Iași care este community-driven din fașă. Dacă vrei să asculți o conversație onestă despre cum mă raportez la universul ăsta și care este încotro-ul meu, apasă play. 🎧

Gata cu scena, revin în tranșee, acolo unde mă simt cel mai bine, de fapt.

Urmează un dialog cu Anca Iosif, pe care s-ar putea să o știi de pe poteci diferite. Poate i-ai citit articolul despre călătoria pe Via Transilvanica, poate ai ajuns la alte povești pe care le-a scos în lume sub umbrela DOR sau poate îi știi newsletterul Re:Mediu, care te pune pe gânduri, dar îți dă și niște speranță.

---

Ce înseamnă o comunitate pentru tine și cum s-a modificat percepția de-a lungul timpului?

Percepția asupra valorii unei comunități nu mi s-a modificat de-a lungul timpului. Cred în continuare că sunt necesare și că fără apartenența la o comunitate e greoi să ajungi departe. Comunitate = apartenență, ca s-o spun mai clar. 

Aparții unui grup, aveți interese, griji, poate chiar și frici comune, toate vă unesc, împreună vă încurajați, vă ajutați unii pe alții, aduceți alți oameni aproape, și sunt șanse mari ca problemele și dilemele să fie mai ușor de rezolvat între mai multe capete, mâini și tipuri de creiere decât pe cont propriu. Victoriile și bucuriile vor fi mai savuroase, mai zgomotoase. 

Colaborarea a fost elementul cheie care ne-a diferențiat și care a permis speciei noastre să evolueze și să fie mai puternică. Acum, specia noastră e complicată, nu mai vânăm și ne strângem în jurul focului și atât.

De la mine se observă mult individualism, mult „eu, eu, eu”, e epoca căutărilor de sine, însă, din păcate este și epoca singurătății, ceea ce, desigur, crește și mai tare nevoia de comunități și de oameni care să le aducă împreună (chiar și în jurul focului – e oricând awesome!). 

Care a fost prima comunitate în care ai simțit că aparții și ce te-a ajutat în sensul ăsta?

Cred că prima-prima a fost comunitatea montană, fără să-mi dau seama. În liceu, acum o mie de ani, m-am anturat cu colegi mai mari care mergeau deja pe tot felul de cărări și am început să merg frecvent cu ei pe munte. 

De-acolo am ajuns într-un club montan (Montaniard), care făcea parte dintr-o federație, în care se organizau concursuri montante – echipe din mai multe cluburi participam pe anumite trasee toată ziua, socializam și pe acolo în urcare (și sufeream împreună la efort), iar seara era clasicul strâns la foc cu toții, la o chitară și un vin. Ne mai cunoșteam, ne bucuram de noi și de stelele de deasupra. 

Eram uniți în stilul ăsta de viață simplu care m-a cucerit din prima, I was (and still am!) hooked, ca să zic așa. Statul la cort era gratis, urcatul pe traseu la fel, mâncam mult pate pe pâine și împărțeam tot cu oricine era prin preajmă. Aveam grijă unii de alții instinctiv, ne știam poate de două zile în unele situații și aveam impresia că ne cunoaștem de-o viață. Ăsta era efectul muntelui „pe vremea mea”.

Lucrurile astea mi-au intrat în ADN puternic și m-au transformat în omul de echipă care sunt, la rădăcini, și astăzi.   

Comunitățile formate în jurul unui interes pot părea exclusiviste pentru că niciodată nu faci suficient. Cum se vede din interior?

Așa este. Chiar sunt exclusiviste – pentru că nu oricine își permite să își facă griji pentru mediu – cred că trebuie să ai un stil de viață cât de cât confortabil ca să-ți faci timp să te gândești la schimbări climatice, nu poți s-o faci pe stomacul gol sau când ești înglodat în datorii sau alte situații care te țin într-o stare de supraviețuire. Iar să fii bio, eco, verde, electric și altele nu e întotdeauna ieftin, știm asta.

Veșnica problemă și dilemă, rămâne, pentru mine, cum și prin ce fel de discurs, eveniment, articol, Tiktok aș putea eu, ca un om care comunică pe probleme de mediu și care are acces la comunitățile angrenate deja în jurul lor să mișc ceva.

E complicat din interior și sunt zile și zile. Vorbeam cu cineva recent la o dezbatere despre deșeuri și colectare selectivă. La final, am zis - „da, după atâta timp, discursul același, problemele aceleași.” Iar persoana respectivă spune - „da, discursul e același, pentru că cercul e același.” Din păcate e un cerc vicios.

Oriunde ajung și e o tematică de mediu, văd în jur aceleași fețe cunoscute, că sunt din ONG-uri, că sunt jurnaliștii care acoperă și partea de mediu pentru unele publicații. Ne învârtim în același cerc care e conștient de discurs și care e de acord că e nevoie de schimbări. Chiar și comunitatea care să zicem că se încheagă în jurul newsletterului meu. Sunt oameni care erau dinainte interesați să se informeze și să schimbe un comportament.

Veșnica problemă și dilemă, rămâne, pentru mine, cum și prin ce fel de discurs, eveniment, articol, Tiktok aș putea eu, ca om care comunică pe probleme de mediu și care are acces la comunitățile angrenate deja în jurul lor, să mișc ceva.

Să-i fac pe cei care ard deșeuri în curți, spre exemplu, să înțeleagă că și pentru ei scade calitatea aerului dacă continuă așa, că se pot îmbolnăvi și că una peste alta e ilegal. 

Cum pot membrii unei comunități cu obiective așa de ambițioase și cu bătaie lungă să simtă că munca lor chiar schimbă ceva?

Cred că te obișnuiești cumva cu lupta asta pe termen lung. La o plantare recentă, unul dintre  oamenii care ne ajutau la săpat spunea că „o să se bucure de brazii ăștia abia nepoții noștri.” Așa e, lupta pentru conservarea mediului și a biodiversității nu se pupă cu instant gratification. Poate fi frustrant să nu vezi un rezultat imediat, poate fi cu multă vinovăție că tu zbori undeva ca să vorbești despre tranziție spre energia verde. 

Dar presiunea pusă astăzi prin discursul public nu mai trece neobservată, chiar dacă nu vedem o schimbare fix azi. Contează și dacă facem o comparație cu locul în care eram acum 10 ani și câte comunități care se strâng în jurul cauzelor de mediu au apărut între timp. Contează că, iată, astăzi începem primul proces pe climă împotriva statului, UE vine cu presiuni, tinerii nu mai tolerează discursurile de greenwashing. 

La nivel de context, s-au schimbat multe în bine. Cred că secretul poate fi ca un obiectiv mare și ambițios e să fie rupt în pași mici și să ne bucurăm de fiecare mică victorie. Comportamentele se schimbă în muuult timp. Acum cinci ani ai fi zis că o să vedem în toate hipermarketurile saci reutilizabili pentru legume la vânzare? Eu nu.  

Vrem victorii rapide, dar o miză de climate change vine cu satisfacții pe termen lung. Cum facem pace cu acest contrast, cum echilibrăm vocile diferite din capul nostru?

Cum ziceam mai devreme, victoriile rapide sunt o iluzie pe tema climate change și trebuie să ne obișnuim cu asta. Nu pot să dau sfaturi, pot doar să spun ce funcționează pentru mine – îmi spun că fac cât pot, în limitele energiei mele, ca cetățean, că atunci când infrastructura mare îmi va permite să fac mai mult, voi face și mai mult. Îmi faci sistem de management integrat al deșeurilor, tu, Nicușor, și ne înveți cum să facem? Păi nu-ți colectez eu pe 7 fracții? Colectez.

Dar ce pot face eu azi? Pot să schimb legea eu? Nu. Pot să evit la supermarket legumele și fructele învelite în plastic? Pot. Pot să nu cumpăr apă îmbuteliată pentru că filtrul de acasă mă ajută cu apa de la chiuvetă în capitală? Pot. Pot să pun pe agendă să scriu despre un anume subiect de mediu cu speranța că vom vorbi mai mulți despre și asta va provoca dezbateri? Pot. Și tot așa.

Vinovăția nu ajută nicio parte implicată – suntem împreună în toată treaba asta, dar contează și contextul din care vii, cum ți-a fost săptămâna, anul. 

Când ai început să contribui la Asociația Montană Carpați și ce îți iei din comunitatea cu pricina?

În AMC am început de anul trecut să mă implic câte puțin, tocmai din dorința de a da ceva înapoi primei comunități care m-a crescut. Asta și pentru că oamenii care merg pe munte sunt tot mai mulți, mai ales după pandemie, și avem nevoie de o infrastructură mai solidă (refugii, marcaje), de mai multe cunoștințe pentru siguranța noastră – când și cum sunăm la Salvamont, ce straturi punem pe noi – și de…curățenie – ai fi surprinsă cât gunoi poate ieși dintr-o plimbare de două ore pe-o potecă.

Îmi iau fix ce spuneam – mă simt mai puțin singură în toate grijile de mai sus și împreună ajungem să facem mai multe decât dacă m-aș fi apucat eu pe cont propriu.

Cum putem să regândim relația cu natura astfel încât să fie una armonioasă pentru ambele părți?

Prin muuultă educație, oricât de clasic sună, probabil. Cred că faptul că avem în programa școlară astăzi Săptămâna Verde e un pas uriaș. Nu e neapărat nevoie de o regândire, cât de o reamintire periodică de cât de bine ne face. Și vrei – sau ar trebui să vrei – să ai grijă de ceva bun din viața ta. Am văzut în carantină cu toții cum ne minunam la frunzele unei plante și cum o rață pe un lac de parc te poate face să zâmbești. Asta pentru bulele noastre urbane. 

Cât pentru cei care au crescut lângă natură și e ceva normal, vor vedea, în timp, și beneficiile economice ale conservării naturii. Pentru că omul stresat de la oraș va investi din ce în ce mai mult ca să stea în condiții basic, într-un colț verde, fără laptopuri, fără gândit, cu caș de acolo și hribi din pădure la masă; eventual și cu posibilitatea să zărească un animal sălbatic sau măcar să audă triluri, nu claxoane. Ecoturism for the win, vedem deja asta.   

Dacă ar fi să facem un singur lucru care să ne aducă mai aproape de poteci și râuri curate, care ar fi ăla?

Pragmatic, azi ajută să avem saci de gunoi în genți, rucsaci, mașini. Dacă vedem ceva pe o potecă și ne permite timpul, traseul să luăm, luăm (dacă sunteți pe un traseu de munte, la coborâre e mai convenabil). 

Optimist, recomand oricând presiunea pe Garda de Mediu. Sunat la ei, scris adrese oricând remarcăm ceva ce nu e în regulă – că e un morman de gunoaie undeva, că arde altceva (aici chiar la 112). Știu că n-avem încredere în instituții, dar revin la ce spuneam mai sus: 

Am putut să dau telefonul ăla să le spun ce situație am întâlnit și unde era? Pot să-mi educ copilul să facă la fel? Am putut; probabil că pot. E ceva ce ar trebui să ne intre în instinct cu toată reticența de la pachet, cu toate că știm că e treabă consumatoare de energie. Dacă nici noi nu cerem mai mult, nu știu dacă se va schimba ceva.

---

Așa cum îi spuneam și Ancăi într-un mesaj după ce i-am citit răspunsurile, cred cu tărie că de vocea asta avem nevoie ca să facem pași în față și să învățăm, separat și împreună deopotrivă. Nu e nici moralistă, nici mesianică, ci echilibrată, blândă și generoasă în perspective.

Cum, de altfel, sper să vă fie și ziua asta de sărbătoare. 🐰

Cu lipici,
—Oana

P.S. Ilustrație de Ilinca Roman ✨