Forța comunității într-o perioadă de haos
Nevoia de a fi împreună, de a colabora și de a contribui, toate fără a ne pierde pe drum.
Hey,
Aveam pregătit un alt subiect pentru ediția asta. Era despre importanța regulilor și a limitelor și cum stau la baza oricărei comunități sustenabile. În continuare, cred că este necesar să purtăm conversația cu pricina, însă mi se pare nepotrivit să mă comport ca și cum zilele astea sunt business as usual. Nu de alta, dar mai nimic nu pare firesc în perioada asta.
Am reușit să găsesc o alternativă mai potrivită cu ce simt — un mix de neputință și tristețe, confuzie și surpriză. Cu toate astea, aud în mine și șoapte care îmi dau o rază de încredere în umanitate. Ce îmi alimentează speranța e, ce să vezi?, chiar forța pe care o au comunitățile.
Haosul și firescul laolaltă
Odată cu războiul din Ucraina, care simt că îmi trece pe la urechi nu doar prin faptul că locuiesc în Iași, dar și prin prisma alor mei, care trăiesc în Fălticeni, județul Suceava, am observat, încă o dată, formele variate de contribuție dintr-o comunitate.
Adesea, ne comportăm ca și cum problemele astea sunt prea îndepărtate ca să putem avea impact, ca să contăm, ca să ne facem vocea auzită, ca să producem, cumva, vreo diferență. Asta este o gândire care, pe de o parte, indică un soi de detașare în fața unui sistem din care nu ne putem sustrage oricât am încerca, iar pe de altă parte, arată un îngheț în fața a ceva ce e atât de mare încât ne copleșește.
La fel ca la începutul pandemiei, ce ne cere viața nu este să ne batem în dialoguri de piedestal și panglici în tricolor, doldora de argumente academice. Dimpotrivă. E nevoie să ne suflecăm mânecile gospodărește și să contribuim, fiecare cu ce poate și cum se pricepe mai bine.
Din fericire, există multe inițiative legate de cum putem veni în ajutorul celor care au plecat din Ucraina și care au făcut pasul ăsta nu pentru că știu ce îi așteaptă, ci pentru că nu mai vor să stea într-o țară în care li se arată atâta cruzime și nepăsare.
De la grupuri de Facebook cu mii de oameni care se auto-organizează cu strângerea de produse și servicii la puncte de colectare puse la punct peste noapte. De la oameni care își deschid casele ca să găzduiască familii la ONG-uri care își redirecționează toată energia în tranșee. De la poeți și scriitori care ne reamintesc că singurul limbaj de care avem nevoie este cel al empatiei și al iubirii la structuri organizaționale care investesc în filtrarea surselor de informare și evitarea fake news-ului.
O comunitate își adună forțele pentru un bine comun. Ea trebuie să fie în folosul membrilor. E parte din ADN. Ăsta este și testul care arată dacă e construită pe fundamente sănătoase sau se clatină din toate balamalele și, inevitabil, ajunge să se prăbușească.
La fel cum am scris și cu alte ocazii, încă o dată, suntem puși în fața unei situații în care este nevoie să reînvățăm alfabetul cooperării. Și nu știu de ce, dar simt că pandemia a fost un antrenament care ne-a mai crescut anduranța și ne-a șlefuit niște skill-uri care acum ne sunt de mare ajutor.
Din fericire, umanitatea, cea mai mare comunitate dintre toate, oricât de multe piedici și șuturi în fund a primit de-a lungul istoriei, a biruit. Uneori, cu costuri uriașe, alteori pe căi mai diplomatice, dar întotdeauna a arătat că niciun tun nu poate face față omeniei și bunătății. Poate o lași cu cicatrici, cu traume emoționale cutremurătoare, cu piele arsă, cu un corp ciuruit, dar nu o poți îndepărta, nu o poți face să nu simtă, nu o poți îngropa.
Oamenii rămân împreună. Iar din acest împreună se pot reconstrui.
Trăiesc sentimente contradictorii de o săptămână și ceva și trec de la zile în care plâng pur și simplu la momente în care îmi bubuie capul de la tot conținutul la care mă expun.
Nu de puține ori, mă gândesc că provocările pe care le am la birou sunt banale, că mi-e și un pic rușine că investesc în rezolvarea unor task-uri în loc să car și eu lăzi cu alimente neperisabile. Cu toate astea, reușesc să îmi reamintesc că într-o realitate atât de divizată și plină de contraste usturătoare, echilibrul e cel care ne lipsește cel mai mult. Și mai știu că al meu se situează undeva între implicare și un firesc de care am nevoie ca să keep going și să rămân lucidă.
Firescul ăsta înseamnă să termin sesiunile de respirație ghidate de Ema Barbă și să reușesc să adorm.
Firescul ăsta înseamnă să ies la o cafea și să încerc să schimb narațiunea către alte subiecte.
Firescul ăsta înseamnă să mă duc la birou și să încerc să-mi fac treaba cât de bine pot, fără să mă biciuiesc că mă mai pierd pe parcurs.
Firescul ăsta înseamnă să gătesc acasă și să îmi pun muzică chill pe fundal în loc să dau play la știri care mă năucesc.
Firescul ăsta înseamnă să îmi dau voie să plâng din senin, să mă văd cu prieteni ca să dau cheers în cinstea noului spațiu de locuit, să îmi cumpăr lalele și să admir cum se deschid bobocii. Încet, pe rând, în doar două degete de apă.
Ceva din mine are încredere, numește-o naivă sau romantică dacă vrei, că o să depășim nebunia asta. Și da, va exista un cost pe care îl vom plăti și pe care nu ni-l putem imagina astăzi oricât de mult ne-am dori. Dar atâta timp cât ce trăim e în mijlocul unei comunități în care ne simțim văzuți și înțeleși, am speranța că și vindecarea va fi mai lină și mai blândă.
Cu lipici,
—Oana
💌 Dacă ai colegi, prieteni, vecini sau oameni din familie care crezi că ar lua ceva util din ce scriu aici, te rog spune-le să se înscrie la newsletter. Nu fac spam sau zgomot inutil. Nada, niente, nimic. Mulțumesc!