15 ani de recunoștință zilnică
Am sărbătorit cel mai lung proiect de arhivare creativă — sertarul #astăzimi-aplăcut.
Mă ia cu un nod în gât când mă gândesc la ziua de 11 octombrie 2025. Mă cuprind emoții de toate felurile. Încă simt fericire, nerăbdare, bucurie, recunoștință, neliniște, extaz. E un cocktail pe care îl trăiesc, la intensități diferite, de prin iunie, de când am decis să sărbătoresc 15 ani de sertarul #astăzimi-aplăcut.
Pentru cei care s-au lipit de curând de newsletter, #astăzimi-aplăcut este cel mai lung proiect din portofoliul meu, unde scriu zilnic un motiv pentru care sunt recunoscătoare. Din 2010. Unii îi spun documentare, alții îi spun arhivare creativă. E un pic din amândouă.
Aleg să împărtășesc despre experiența asta pentru că eu însămi am învățat multe odată cu punerea ei în scenă. Dar și pentru că evenimentele făcute cu grijă și intenție rămân forța invizibilă a oricărei comunități. Deși containerul este foarte personal, găsești recomandări universale, pe care le poți explora în partea ta de lume.
Anca Vîrlan a știut când să apese pe butonul de la aparatul foto, iar cadrele ei m-au ajutat să-mi dau voie să las nodul din gât să își facă treaba și să se transforme în ce îi este dat să fie: zâmbet, ochi umezi și o inimă care a luat-o un pic la galop.
Un ritual transformat într-un fel de a mă uita la lume
Într-o sâmbătă capricioasă de octombrie, am strâns aproape 30 de oameni în cortul ZADA, aflat într-o vie în dealul Copoului din Iași. De acolo poți admira apusul și îți poți odihni privirea la linia orizontului. După un șir lung de ploi, temperaturi care ne-au forțat să deschidem centrala sau, măcar, să căutăm hainele groase, pe 11, în jurul prânzului, cerul s-a deschis și am avut parte de soare. A fost rece, dar faptul că razele ne încălzeau chipurile ne-a dat combustibil curaj să stăm împreună.
Așa cum mi-a zis Anca, jumătatea mea creativă, când a deschis portiera mașinii — “Oana, te iubesc toți zeii.“ Are dreptate.
Ca orice design de experiență, procesul începe înainte de a ne întâlni în spațiul cu pricina. Am încercat să ofer mai multe micro-momente care să faciliteze conexiunea, să îmblânzească granițele (vizibile sau invizibile) și să ne țină în prezent. Mai ales că a fost, de departe, cea mai eterogenă gașcă — familie, prieteni vechi și noi, din Iași și București. Așa că am început cu un tur ghidat de Ștefan Prepeliță de la Iași Travel.
La final de plimbare, le-am oferit celor care au bătut străzile Iașului un set de cartoline de la Atelier Spre în semn de mulțumire că s-au alăturat, dar și ca pretext să ia acasă o bucățică din acest oraș în care ajung muuult prea rar.
A doua zi, după ce ne-am strâns cu toții la ZADA, mi-am rugat invitații să se apropie și să îmi dea câteva minute ca să le transmit ce înseamnă sertarul în general și întâlnirea asta în special. M-am emoționat cu fiecare contact vizual și mi-am amintit de ce astfel de adunări au devenit esențiale în realitatea de astăzi.
Au fost clipe în care am simțit o formă profundă de conexiune și, mai ales, de speranță.
Las mai jos ce am ales să transmit prin această intervenție. Nu ca pe un reper de storytelling, nu am asemenea pretenții, ci, mai degrabă, ca o alternativă de narativ, mai aproape de cum încerc să consum viața și să mă uit la lume.
Simt că e o victorie în sine faptul că am reușit să adun laolaltă 30 de oameni în 2025. Fără să fie o conferință sau un curs.
Am început sertarul înainte să fie cool să practici recunoștința. Nici eu nu știam că fac asta în 2010. Am transformat un gest în ritual, iar apoi într-un fel de a mă uita la lume. Acest exercițiu mi-a fost camarad de nădejde în cele mai joase momente, dar și în cele mai înălțătoare clipe, în zile în care nimic nu avea sens și în perioade în care am fost pe val.
Nu mi-am propus nimic. Nici să continue un număr de ani, nici să îl transform într-un proiect comercial. Dar a devenit o formă intimă de a prețui micro-gesturile care îmi dau speranță peste zi. O cafea, o rază de soare, o carte, o conversație, o întâlnire.
Și astăzi simt că scriu doar pentru mine și mă surprinde de fiecare dată când cineva îmi spune că a citit sertarul.
Când am împlinit 10 ani, se întâmpla în proximitatea pandemiei, mă gândeam că ar fi un moment bun de sărbătorit și totuși nu am făcut-o. M-am mulțumit cu surpriza pusă la cale de foștii colegi: 10 cărți în format fizic pentru fiecare an de #astăzimi-aplăcut.
Am așteptat încă 5 ca să îmi dau voie să revin la ideea unei petreceri. Ani cu pandemie, război și războaie, crize economice, climatice și, poate cel mai dureros, crize de degradare umană.
Așa am ajuns în 2025, un an din nou nefast pentru o intenție pe care, din multe puncte de vedere, nu are sens să o onorez. Mai ales că nu rezolv nimic fundamental cu întâlnirea asta. Nici seria de crize de care ziceam, nici relațiile dintre oameni, nici lipsa de încredere sau de empatie.
Și, totuși, poate că nu despre rezolvat e vorba, ci despre un pas în față. Către o formă de împreună în care ne arătăm cum suntem, fără roluri sau presiunea de a găsi soluții la ceva. Un gest care, repetat, devine ritual. La fel cum și sertarul înseamnă mii de pași mici — aproape 5000 — care îmi modelează devenirea.
La 15 ani, sertarul și, implicit, viața mea, este reprezentată de o diversitate de oameni care este mai aproape de cine sunt astăzi. Sunt printre voi profi, jurnaliști, fotografi, doctori, marketers, designers, ingineri, antreprenori, barista, juriști, mame (cei mai tari CEOs). E Matei, care abia face 10 luni în câteva zile și e mama, care are 66.
Sunt oameni care și-au schimbat cariera, care vor să se mute la țară, care s-au reîntors în țară după mult timp, care au făcut prima lor expoziție, care aleargă maratoane, care merg la marșuri, care fac un alt fel de jurnalism, care lucrează cu grupuri vulnerabile, care construiesc refugii montane, care sunt obsedați de tomate, care călătoresc prin lumea largă, care și-au găsit locul sau care încă îl caută.
Vă leagă nu doar faptul că mă știți pe mine, ci că fiecare, încearcă, în partea lui de lume, să facă un pic mai bine. Un bine care este mai departe de agenda personală și poate, doar poate, devine un sertar pentru omenire. Fără pretenția de a salva ceva, ci doar de a oferi speranță pentru o lume un pic mai bună.
Vă cuprind și vă mulțumesc!
P.S. Acest text nu a fost scris cu ChatGPT.
Coloana vertebrală a întâlnirii de 15 ani
Din rol de community builder și gazdă, mi-a fost foarte clar încă de la început că nu vreau să fie un eveniment branded. Scopul era de a celebra un gest de consistență și, în esență, de smerenie în fața vieții, nu de a construi o scenă pentru mine, Oana. Așa că am ales o singură acțiune prin care să ofer o ancoră în esența proiectului, dar fără a face din el un axis mundi al întregii întâlniri.
Promisiunea față de mine însămi și implicit față de invitați a fost să ofer un spațiu care să încurajeze dialogul într-un mod cât mai firesc și mai fluid. Mi-e mai clar ca oricând că în lipsa apropierii autentice, orice altceva poate să pară neadecvat.
Sunt câteva vertebre esențiale care au ținut coloana dreaptă:
Motivația — odată identificată și internalizată, a devenit North Star-ul care m-a ghidat în toate celelalte alegeri și decizii, mici și mari deopotrivă.
Cadrul — știu că spațiul modelează enorm calitatea conversației și a felului în care te simți, așa că am ales ZADA din mai multe motive:
Spațiu outdoor, în natură, în care să avem un view simpatic.
Setup care să te încurajeze să te ridici, să te miști, să fii dinamic.
Mai multe zone pe care să le explorezi ca să dai peste alți invitați.
Stăm la o masă lungă, cât mai aproape unii de alții și ne privim în ochi.
Mâncare bună și vin pe măsură, dar la care trebuie să mergi un pic ca să le obții, nu să fii servit la masă (mici ciocniri necesare).
Co-creare — mi-am rugat invitații să răspundă în scris la întrebarea “Ce îți place la lume și îți dă speranță pentru mai departe?“ și să aducă foaia într-un plic, pe care l-am colecționat când au ajuns la ZADA.
Surpriza — am împrumutat un obiect cu mai multe sertare, pe care Anca l-a elevat și transformat într-un punct de interes fără să invadeze spațiul sau să interfereze cu dinamica; acolo am pus cărțile pe care le-am primit cadou la 10 ani ca să poate fi răsfoite și toate plicurile; la final, fiecare a mers și a tras random de un sertar și a luat un alt răspuns acasă; pariul meu a fost că se vor uita la lume printr-o altă lentilă.
Gazdă — dacă la Creativ înainte de cafea am simțit că acest rol presupune să fiu hands on, la petrecerea în cinstea sertarului am ales, intenționat, să fac doar acțiunile minimale; nu din lipsă de chef, ci pentru că voiam să las ca lucrurile să curgă, să fie fluide, fiecare să consume orele petrecute împreună cum simte.
Desigur că au existat și mici fricțiuni, cum, de altfel, este firesc în orice interacțiune umană. Ba chiar aș spune că sunt necesare și chiar parte din ce face ca un dialog să capete straturi noi. O vreme, a fost și o anumită stinghereală în lipsa unui cadru clasic de întâlnire — curs, conferință, interviu, dar asta ne-a forțat să exersăm mușchiul răbdării și al curiozității.
Urmăm, uneori fără să ne dăm seama, un parcurs care să ne dea siguranță: de la familiar la mai puțin cunoscut, de la stat de vorbă cu cei pe care îi știm la îndrăznit să ne apropiem de ceilalți.
Cu cât înțelegem și acceptăm acest ritm și cadență, cu atât vom reuși să ne apropiem din nou. Și nu doar în contexte cum a fost cel pe care mi l-am imaginat la aniversarea de 15 ani a sertarului, ci în orice formă presupune să fim împreună, chiar și pentru câteva ore.
Un posibil răspuns pentru noi toți
Dacă e să găsesc un numitor comun în răspunsurile pe care le-am citit sau despre care mi s-a povestit, aș zice că este dorința și nevoia, aproape viscerală, de a ne întoarce la gesturile mici. Să le prețuim cum se cuvine și să le transformăm în combustibil. Ceea ce mi-a confirmat, încă o dată, că sertarul #astăzimi-aplăcut a sculptat în adâncime și mi-a îmbogățit viața.
Păstrez răspunsurile și îmi promit să revin la ele în zilele complicate sau când mi se face dor de felul în care am trăit ziua de 11 octombrie 2025, alături de o mână de oameni din prima linie a vieții mele care, așa cum mi-a spus o prietenă, reflectă o bucățică din mine.
Am primit o poezie pe care vreau să o las aici pentru că m-a cucerit și m-a înduioșat deopotrivă, tocmai pentru adevărul ei și forța pe care o are să ne readucă împreună.
Hope
is a choice, hard work and determination, a tiny seed pressed into the soil every day, a whisper that says, try again, even when the skies turn heavy and doubtful.
Hope is ice cream on a rainy day, that sweet and salty taste melting against the tongue, a reminder that joy can slip in, uninvited, unexpected, yet wholly ready to savor.
Hope is going back to school at fifty, sitting among younger dreamers with steady hands, telling the world, it is never too late, that growing is not confined to youth, that learning wears many faces.
Hope is playing music on deaf ears, trusting that the vibration of strings, the trembling of air, the silent rhythm in the chest still speaks a language beyond sound, still touches the unseen.
Mulțumiri infinite
🤗 Fiecărei persoane care a venit și a făcut-o cu inima sus. Ați contribuit printr-un răspuns la o întrebare la care eu voi reveni, ați luat forma unui alt vas, poate un pic mai blând, mai cald și mai primitor cu tot ce sunteți și reprezentați.
❤️ Ancăi Loghin pentru că a fost curioasă să înțeleagă ce vreau să obțin, a identificat obiectul cu sertare pe care l-am împrumutat de la noinoi (mulțumeeesc!) și a contribuit la designul de experiență prin ochii ei de arhitectă, dar, mai ales, de prietenă care a devenit parte din familie.
🕯️ Valentinei și Oanei de la ZADA pentru că au avut încredere să îmi dea spațiul de joacă și să se alăture cu ce au avut mai bun de oferit. Au înțeles rapid ce mi-am dorit să fac cu experiența asta și au amplificat într-un fel care mă înduioșează profund.
📸 Ancăi Vîrlan pentru generozitatea ei mare și amintirile minunate pe care mi le-a făcut cadou cu această ocazie. Candoarea și bunătatea ei m-au cucerit iremediabil. Nu puteam să îmi doresc un companion mai potrivit pe foto. Sper doar să o conving să folosească Pixieset în viitor.
🍷 Yvonei Mardare pentru cum ne-a strâns și mai aproape prin intermediul poveștilor despre vin și a modului în care a știut să ne determine să fim curioși. Acum e la Hai cu Pluta, un festival de vin care merită urmărit și consumat. Iar pe ea o recomand călduros oricui vrea un somelier care știe că vinul este conversație.
🥩 Gourmand Brothers pentru că ne-a răsfățat culinar la foc deschis și au fost alături de noi cu mâncare gustoasă, care să ne încălzească stomacul și inima la ceas de seară.
🍪 Iulian Rîmbu care a acceptat provocarea de a face biscuiți artizanali personalizați cu #astăzimi-aplăcut și s-a alăturat fără ezitare.
Din iunie și până acum, mai sunt câțiva oameni care m-au însoțit cu tot ce au avut mai bun de oferit și cărora vreau să le mulțumesc și public.
Sim mi-a fost alături prin toate valurile mici și mari și m-a susținut cu răbdare și iubire, dar și cu multe GIF-uri memorabile. Erika mi-a adresat o întrebare care m-a ajutat să găsesc răspunsuri profunde despre ce înseamnă sărbătoarea asta pentru mine. Cătălina mi-a dat curaj prin conversația pe care am avut-o în avionul dinspre Cluj spre București vara asta.
Bonus: cei care nu au venit, dar au răspuns la întrebarea “Ce îți place la lume și îți dă speranță pentru mai departe?“ și au fost prezenți prin poveștile lor. Vă mulțumesc!
Acest newsletter apare după o pauză de o lună. Mi-a fost limpede că nu pot să revin la business as usual până nu scot la lumină povestea celor 15 ani de #astăzimi-aplăcut. Până nu îmi dau timp să retrăiesc, să decantez și să primesc tot ce a venit spre mine din multe buzunare de vestă.
Cu lipici și recunoștință,
— Oana
P.S. Pentru curioși și prieteni pe Facebook, am făcut un album foto.
Legat de subiectul articolului, ideea de recunostinta zilnica e o initiativa superba. Sincer, admir mult disciplina asta, cred ca as fi clacat dupa cateva saptamani. E minunat sa vezi ce energie buna poate genera un proiect asa personal si ce comunitate faina s-a strans.
Felicitari, Oana! Imi place TOT! Pentru mine se traduce si ca 15 ani de perseverenta documentata. Cheers to that 🥂💌 🎉🤍